Îndemn la viață

Tu știi vreun arbore în larga depărtare
cu inima pulsând frenetic de-ncântare
în fiecare anotimp ce trece în derivă,
ca un îndemn la viață peste moarte,
ca și cum el ar fi aparținut deopotrivă
și verii aurii, și iernii înghețate,
ca și cum primăvara și toamna l-ar împlini la fel,
crescând și-apoi arzând emoția în el?

Caut și eu un rost în temelie
atemporală de cetate, cu chirie.
Cu pace-n suflet ca un absolut balsam,
în temelie rădăcini adânci să am,
să îmi înalț câte o ramură pentru înfăptuire,
să scutur câte-o frunză întru amintire.
(2019)

Duzină de cuvinte amânată,
de la-nceput de mai abia schițată
în proză și rămasă fără de final,
ajunsă la soroc sau agățându-se de mal.

Șoaptă-n vânt de verde crud

Șoaptă-n vânt de verde crud,
Ochii văd tot ce aud,
Ochii văd lumină vie
Ce cosește peste glie,
Se prelinge prin frunziș
Și prin iarbă pe furiș
Și se leagănă în vânt
Lâng-o umbră de cuvânt,
Mângâiere de mătase
Peste gleznele sfioase,
Pătură de catifea
Prinsă blând sub talpa mea,
Cu iz de copilărie
Rătăcită în vecie.
Destrămare de lumină
Palidă și fără vină
Și o pală de răcoare
Peste fața mea-n mirare,
Soarele răpus pe zare,
Norii sângerii, fuioare...
Eu mai cer o amânare
De la verde, de la floare...
Șoaptă-n vânt de verde crud,
Nu mai văd, nu mai aud,
Rătăcită în vecie
Cu iz de copilărie.
(2019)