Oamenii dar...

Oamenii pot fi îngeri cu aripi de albastru,
Dar tălpile desculţe le scaldă în noroi,
Sau raza de lumină a gândului măiastru,
Dar aplecaţi sub foame, sub sete, sub nevoi.

Oamenii pot fi valuri cu creste de poveste,
Dar în povestea veche s-a strecurat şi zmeul.
Sunt pânze de corăbii în vânt, trimise veste
Spre zare. O lovesc şi sfarmă curcubeul.

Oamenii urcă vise pe scară de frânghie,
Dar se înnoadă ori se încâlcesc în ea.
Sunt joc şi înflorire, senină bucurie,
Dar ochiul de furtună e încercare grea.

Dar, spun în paranteză, cu zmeul de hârtie
Aleargă oamenii pe deal, pe vale, pe o idee pură.
Sfoara întinsă zbârnâie în încordare vie
Din ce în ce mai lungă, ca unică măsură.

Dar de la oameni-dar primim urmând semnele lăsate la psi.

Moment de rătăcire

Am crezut simplu că dragostea mi-e dată
Pe-acea întindere de trai real
Că lumea, circulară, se învârte toată
În jurul dorului de ideal.

Apoi, cu ochi uimiţi, am înţeles
Că, şi de paşii ni-s apropiaţi, putem fi singuri,
Că idealul e un dor crăpat prea des,
Ca lutul feţei, mască grea, cu riduri.

Atât de simplu ar fi fost, o singură persoană
Să-mi fi stârnit cuvântul iertător...
Poate a fost numai un fel de toană,
Poate că dorului, de-acum, nu-i mai e dor.
(2012)

Cum au prins trup din gând cuvintele la alţii aflaţi urmând cărarea de la psi.

Dor şi năpastă

E-un dor năpastă şi-i un dor ce dă speranţă,
Unul ce ţine-o zi, iar altul cât o viaţă,
Unul adânc până în miezul meu cu zbor,
Altul plutind departe, cu aripi dintr-un nor.

O brumă de durere mi-i scrisă pe la tâmplă,
O înfăşor pe deget într-o rotire simplă
O fac fuior sau buclă, o dau cu fixativ
Şi-mi stă spre luare-aminte, acolo, cu motiv.

Mi-s împletite dorurile cu lacrimi vii de ploaie
Ce fac să strălucească prin păduri culoarea,
Şi mă întreb de se întinde focul ca să îmi înmoaie
Dorul sau ca să mi-l aprindă cât ţine toată zarea.

Toamna e înviere, fructul putred şi-amar
Ascunde-n miezul lui sămânţă de hotar,
Că trece peste ger şi păcăleşte moarte.
De-aceea înviem spre alt timp şi în alte
Priviri cu amintiri, la fel cu ale noastre,
Priviri la fel de pline de doruri şi năpaste.
(2012)

Eu sunt acum

Să sap în piatră semne c-am trecut pe-aici,
Oricât de fără înţeles şi mici,
Cu unghiile roase, cu degete la fel
Sau să ard clipa cu un zbor
Neobservat de nimeni, trecător,
Cu-nchipuite aripi din pretins oţel?

Să strâng odăi, tigăi, perdele,
Să pun parchet în loc de duşumele,
Să-mi pun pereţi în jur, vopsiţi frumos
Sau să adun cuvinte ce spun mult
Şi tot temeiul lor să îl ascult,
Să mă ridice când cobor prea jos?

Să mă închid în închisori de gând,
Să îmi păstrez ascunsul în mine, fremătând,
Şi să nu-l las să se răsfrângă - curcubeu -
Sau să împrăştii altora şi lacrimă, şi vis
Din întâmplarea mea de iad şi paradis
Chiar dacă nu vor înţelege tot ce-s eu?

Eu sunt acum, nu-s doar păreri,
Muşc din prezent ca dintr-un colţ de pâine.
Aveam ceva în minus ieri
Şi nu ştiu sigur de-am să fiu acelaşi eu şi mâine.
(2012)

Acum sunt şi ei, cei înscrişi în tabel la psi.

Haiku-cerc

Modul în care
se închide-n tipare
nu-l face model.

Tipare roase
de neliniştea clipei
destramă veşmânt.

Neliniştea e
ivirea gândului din
inconştienţă.

Inconştienţa:
împrejurările-i sunt
din gând prea senin.

Împrejurări_le
ascund faţa măreaţă
mărunte riduri.

Măreaţă odă
e, în rol de cerşetor,
tristă minciună.

Rol de părinte
nu se joacă în jocul
cu oamenii mici.

Oamenii surprind
reflexia gândului
celuilalt în ei.

Reflexia mea
în trecut: imagini
cu surâs pe foi.

Imagini despre
neacceptarea sorţii:
oameni cu aripi.

Neacceptarea
beznei e începutul
nedumeririi.

Începutul meu
în modul acuzativ:
mi-e de_clamat.
(2012)

Au mai scris aceeaşi duzină: psi, almanahe, Irealia, Some Words, virusvrebalis, Scorpio, Dictatura justiţiei, Vero, dor
Ce este haiku-cercul am aflat de la tibi.

Împreună

Cu aripile scrum şi zborul retezat,
(Furtuna ni l-a smuls şi ni l-a îngropat)
Cu cicatrici rămase pe-acolo-n loc de zbor,
Privind la sentimente ce dor atunci când mor
Ne luăm inima-n dinţi plecând în viitor.

Când vântul ne desface umbrelele de păpădie
Urcăm pe cer, ne ţinem de-o sămânţă agăţaţi.
Chiar dacă ni se risipeşte zborul pe câmpie
Şi vântul ce ne poartă ne seamănă aiurea
Şi nu ne mai găsim, c-am fost împrăştiaţi,
Vom încolţi sămânţa. Aceasta ni-i menirea…

Ne poartă vântul, ne adună, ne împarte,
Ne spulberă o clipă, ne duce mai departe,
Ne leagă din destine, alături, mulţime de fuioare,
De apărem ca norii , plutiri de gând, uşoare,
Plutiri ce ameţesc cu rouă de beţie.
Iar norii, noi ştim bine, atunci când se îmbată,
Pot ca să fie blânzi, pufoşi, rupţi molatic din vată
Sau mânioşi pe destin şi negri de furie...
Mă tem ca să-i îmbăt, să văd ce va să fie!

În zborul nou uităm c-a fost furtună
Şi căutăm din când în când atât de sus
Că trecem cu visările de lună
Şi ne trezesc din vis lumini de după-apus.
Unul de-ar fi ca suflul către stele
Şi celălalt balansul spre pământ,
Unul nebun de ploaie şi de iele,
Altul înfipt în gând luând avânt,
Ca să se nască o idee din sămânţă
Şi-apoi un arbore cu cânt
Ne prindem nu de mână, fiinţă cu fiinţă,
Ci, cum făcut-am lege-acum şi-aici,
Înşiruind pe pagini semne negre, mici,
Ne ţinem împreună de-un cuvânt.
(2012)

SimonaR-almanahe-dialog

Arzi în tăcere

Spui că de-un timp arzi în tăcere
Şi că emoţiilor li se frânse graiul,
Spui că tăcerea ţi s-a făcut durere
Şi că îţi cotropeşte traiul,
Spui că te-a năpădit un gând
Şi şi-a întins pe toate stăpânirea
Şi pare că sub umbra lui, curând,
N-ai să te regăseşti, nici tu, nici firea.

Spui că de-un timp ţi s-a făcut de toamnă,
Deplină ardere sub ploi,
Fiori îţi trec prin degete, prin palmă
Când arbori vechi despoi şi îi laşi goi,
Goi şi de frunze şi goi de culoare,
Cum ramuri triste îşi îndoaie
În închinări nu către soare,
Ci-n vânt şi nesfârşită ploaie.

Dar ştii că niciun gând nu-i veşnic,
Aşa cum toamna vine şi se duce,
Cu un surâs strălucitor, temeinic
Poţi să-l arunci pe drumuri la răscruce,
Să-l laşi să se topească în nimic,
Să se amestece cu ploaia sau cu drumul,
Un fir de praf din ce în ce mai mic,
Cum ai strivit sub talpă cu duiumul.

Arde în toamnă, cu frunzele, tăcerea
Sau lasă ploile s-o spele de pe gând,
Apoi, zăpezile să-ţi cotropească vrerea
Cu toată puritatea albului râzând.
Iar când în primăvară învierea
Va înverzi prin ramuri şi-n cuvânt
Să hohoteşti în bucurie, iar tăcerea
Să crescă florile schimbându-se cânt.
(2012)

psi-dialog