Rostu(i)ri

Ţi-am fost:
peretele pe care te sprijini sau pe care laşi lacrimi să curgă
fără să vezi că-n el lasă urmă orice cuvânt, orice rugă.

Îţi sunt:
peretele despre care nu crezi că ar putea vreodată să se frângă;
la umbra lui răcoroasă durerile par să se strângă.

Iar tu:
nu înţelegi că le înghite şi lutul din miez se înmoaie
când vezi că pe-afară-i la fel, nu crapă şi nu se îndoaie.

Şi iar:
e-atât de uşor să-ţi reverşi preaplinul pe zidul cel dur
când zidul ar vrea o pripoană şi el să nu se mai simtă-aşa singur,
cu toate cuvintele lumii, cu lacrimi, dureri, supărări
scrise cu dalta în el, şubreziri petrecute-n tăceri…

Voi fi:
peretele plin de urme, de pete,
de răni tencuite, de uitate regrete,
cât ai să ai nevoie de-un reazem pentru ezitări,
de-o dungă să te ţii când cauţi alte zări.

Voi fi:
tăcere fiindcă n-ai ştiut să mă asculţi
(pereţii nu vorbesc, sunt totdeauna muţi)
şi-n linişte am să îmi cresc pe crăpături liane,
împădurindu-mă cu triluri, scut pentru uragane.

Voi fi:
nimic din ce-ai ştiut şi tot ceea ce-am fost
şi, nu ştiu de ce-ţi spun, eu am avut alt rost...
(2013)

Almanahe dialog

Poveste cu zar

A fost odată
ca niciodată,
(spun cu mirare)
o întâmplare
adevărată
şi minunată:
ochii cu soare,
inima mare,
în aşteptare.
Poveste veche,
fără pereche,
se scrie iară
ca prima oară.

O întrebare
stă să răsară
atât de clară,
atât de rară,
şi, totuşi, mare
înceţoşare
face s-apară.

Zi-mi în ce se ţine
clipa care vine,
spune-mi despre mâine,
despre vise pline,
despre nopţi cu lună
şi cu multe stele.
Să-mi ghiceşti în ele!

Eu şi-aş spune ţie
cuvinte o mie,
să îţi dea speranţă,
să te ţin-o viaţă
fără mătrăgună,
dar ar fi minciună,
că nu ştiu nici eu
nici sorocul meu,
nici norocul tău.
Ştiu numai să-ţi spun
atât cât adun:

Fără dor
e mai uşor…
că tristeţe
(de pe feţe)
pleacă, vine
şi cu mine
nu rămâne,
iar din suflet
(cu răsunet)
se ascunde
nu ştiu unde,
poate-o clipă
cu aripă,
poate-o vreme,
să nu cheme.

Şi de leac
rămas din veac
ţi-am adus
mai de sus
bob de rouă,
apă nouă,
apă pură,
cu măsură
şi noroi
să o îndoi.
Decantez ce duc la gură
şi aleg ce spun 'napoi.
De n-ajunge,
tot împunge
câte-un spin
crescut în tină,
câte-o vină
din venin.

Vreau să-ţi îndulcesc
visul tineresc,
dar zahăr - mai rar,
când nu mi-e amar
destinul avar,
împrejur găsesc
şi ţi-l dăruiesc,
iubiri să îţi furi,
ielele de nuri,
poate, de gâlceavă...
Şi-ai să ceri zăbavă
un bob să-ţi rămână
în fuior de lână,
al lunii-hoinar,
să ţi-l faci cuibar
când îţi e prea jar.

Iar ultimul zar
(de ce? - n-am habar)
e tocit de tot
şi muchii dispar.
Atunci nu mai pot
rotiri să-i opresc,
îl rostogolesc
şi din plânsul lui,
plânsul nimănui,
plânsul timpului,
apele se cresc
şi pietre cioplesc.
(2012-2013)

psi dialog

Incandescenţe (V)

La moară

Noi îmbrăţişări
învelesc vechi mângâieri -
iubiri palimpsest .

Iubirea-i morar.
Învârte înţelesuri,
le macină fin.

Şirag de clipe,
rouă din miez de suflet,
curge pe gene.

Din mici bucurii
colecţionate zilnic
strângi fericire.

Mai sus de firul ierbii

Ocean de gânduri
obosit de furtună
uneori seacă.

Gând înghesuit
potriveşte distanţa
din cer la pământ.

E perfecţiune
în amândouă: în gând
ca şi în cuvânt.

Pe drumul cel nou
găseşti urme vechi de paşi.
Tot ale tale.

Când înveţi să zbori
mai sus de firul ierbii
cerul e-aproape.

Almanahe, dordefemeie, psi, SimonaR dialog

Tu vii

Tu vii în cercuri largi ori în spirale
şi vii încet, nu te grăbeşti pe cale.
Păşeşti pe sârmă cu atenţie, în fin balans
şi ghimpii ascuţiţi îi sari în paşi de dans.

Tu vii şi nici măcar nu se aude
când picură ca lacrimile ude
mişcările de suflet, mişcările de gând...
Tu vii, iar eu te simt curgând.

Tu vii, dar oare nu erai pe-aici?
Nu te-am găsit, nu te-am pierdut, eram mai mici...
De când tot vii, ni-s vii şi frunzele şi gheaţa;
tu vii cu iarna, tu vii cu dimineaţa.

Tu vii cu strugurii, cu mustul şi cu vinul,
îţi iese toamna-n drum mereu cu plinul
de parcă-ar sta de pândă la fântână.
Tu vii, iar eu te ţin din când în când de mână.

Şi vii cu flori de soare întinse pe fereastră,
fereastra unde-ţi şade întinderea albastră
a zării fermecate, ori vii cu flori de ger
pictate tot pe geamuri sau pe un colţ de cer.

Vino cât ai sub talpă drumul şi-l caută spre mine!
Cărările de dus n-au fost nicicând puţine,
dar cea pe care vii e mai senină
şi-i curcubeu ce se desface din lumină.
(2013)

Rămâne...

La început am scris versuri albe.
E curios că li se spune aşa
Cuvintele mele erau tuşe în tablouri colorate.
Totuşi nu foloseam culori tari.
Picuram în ele alb curat şi le făceam gris-uri.
Picturile îmi erau pasteluri
în care natura interioară răsărea, apunea,
trecea prin anotimpuri... prin toate patru:
iubire, dor, jale, durere.
Pe al cincilea, cel al liniştii,
l-am învăţat mai târziu,
printre rime.

Rimele au aparut din cântec
împreună cu ritmul, ca un joc de copil,
ori ca primul joc în doi, în sunet de tobă
în tunet de cer.
Primul joc în paşi săltăreţi
ori legănaţi, sau moi şi alunecoşi
prin ideea pufoasă, aluat frământat cu spor.

Alteori cuţite tăiau  în piatră, cioplind.
Când străpungi piatră se naşte izvor
şi sapă urme, văi, câteodată surâs,
câteodată rid şi încruntare.

Apoi surâsul, dacă răsare, se face lumină,
se face pace, linişte, împăcare.
Se face şi nu se mai desface,
rămâne nod nu în gât, ci în gând,
rămâne pod peste timpul
dintre gând şi cuvânt.
Rămâne...
(2013)

Nouă

Nouă porţile timpului ne scârţâie spre neuitare,
să nu ne fugă mintea prea mult spre infinit
şi să ne scape în secunda călătoare
a visului dat nouă cu aripi dăltuite în stânca de granit.

Un vis, un dor sau nouă şi fiecare-şi are zborul lui cioplit,
o dată cu un fulger, de nouă ori cu dalta de oţel,
mai des cu degetele goale, din ce în ce mai scurte,
dar pline de pasiune care se trece-n el
şi-i sfarmă piatra ce-i ţine înlănţuite frumoasele volute.

Un vis, un dor sau nouă le-avem de împlinit
şi-apoi, pe poarta timpului, uitând de scârţâit,
scăpăm din lanţ de piatră în zbor spre infinit…
(2012)

"Nouă" a fost temă pentru psi-luneli. Atunci am lipsit, acum... un psi-dialog.

Când ai să vii...

Când ai să vii dintre cuvinte
doar câteva rămâne-vor în minte.
Chiar dacă nu ne sunt cuvintele puţine,
nu-s toate şi mereu de înţelesuri pline.
Pe când tăcerile, când stau să le ascult,
îmi spun întotdeauna mult mai mult...

Când ai să pleci pe-alte poteci
ca urme ai să laşi cuvinte seci,
aşa de goale, aşa fără de miez,
că n-am să înţeleg şi am să-mi pierd din crez.
N-am să mai ştiu cum e să-mi fii acasă,
iar amintirea de demult se tulbură şi lasă
doar un fuior de abur de gând în locul ei.

Când ai să pleci, să ştii că asta vrei!

Când ai să te întorci dintre tăceri,
cele de azi, cele de ieri,
vreo câteva din ele ţi se vor părea
că le cunoşti de undeva şi de cândva,
că te-ai mai întâlnit cu ele
în lumea noastră fără stele,
unde ne-a fost odată limpede şi pace.
Azi liniştea încet şi blând încă ne toarce
fuior din gânduri şi din întâmplări
şi-apoi ne desenează luna pe cele patru zări.

Ştii, nouă nu ne-au lipsit cuvinte
care să certe sau să ne alinte,
dar nici de trebuinţă nu ne-au fost vreodată.

Când vii de orişiunde, s-aduci tăcerea toată!
(2012)