Inter arma silent musae?

Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smârdan

Nu tac muzele-ntre arme,
ci plâng şi urlă din rărunchi.
Numai seninătatea lor adoarme
ori moare secerată-n jos de trunchi.

Se răzvrătesc în poze şi-n tablouri
oştenii dându-şi ultima suflare
sau mutilaţi şi-mpuţinaţi de doruri,
secaţi de dragoste şi de visare.

Versuri se scriu, cuvintele-s amare
şi crude ca o lamă de cuţit.
În ele viaţa abia de mai tresare
supusă unui prematur sfârşit,

iar prin romane nici măcar iubirea
nu are gust de fericire, ci-i sălcie
când un sărut precede despărţirea
şi teama că e pentru veşnicie.

Sunt nunţi la care moartea se-mbracă în mireasă,
mame cu sufletul răpus de-acel obuz
ce-a spulberat un fiu în ploaia lui cea deasă
de schije scrijelind însângerat apus

şi sunt copii care trăiesc în sărăcie
de dragoste pe toată vremea lor,
copii ce mâna de părinte n-or s-o ştie
în mângâieri ori sprijin pentru primul zbor.

Se tânguie viori cu disperare
şi glasul se înnoadă sugrumat
de jalea inimii, răscolitoare,
iar tobele sunt clopotele care bat.

Nu faceţi muzele să plângă!
Nu faceţi muzele să urle
şi-n cimitire să se strângă,
şi-n loc de clopote în turle!

Le-aţi auzit în vremea lungă
jelind de mult prea multe ori.
Ar trebui să vă ajungă
şi să vă umple de fiori!

Când banul sună şi vă cheamă
cu goarna lui cea poleită
fie-vă silă, rău şi teamă
de a războiului ispită!

Nu faceţi muzele să plângă
şi nu le faceţi să jelească
şi-n cimitire să ne strângă
moartea cea strâmbă, nefirească!
(2014)

Psi-luneală întârziată nu de tăcerea muzelor, ci de timpul prea zgârcit. Cum n-au tăcut nici muzele celorlaţi psilunatici aflaţi cercetând scrierile înscrise în tabel la psi.

Nu-nchide uşa...

Nu-nchide uşa, nu o încuia!
Las-o deschisă! Tăcerea huruia
de gânduri, de durere, de simţul amputat
într-un război nedrept şi neadevărat.

În ce urzeală de orgoliu mic
ne-am încâlcit raţiunea până când nimic
ni s-au făcut cuvântul şi-ntâmplarea?
Când s-au întunecat c-un giulgiu şi soarele, şi zarea?

În marş incompatibil cu inima mea tristă
încerc să-l smulg, să-l sfâşii, s-arăt că mai există
o rază de speranţă, o urmă de cuvânt.
Refuz un recviem şi semnul de pământ!

Şi ca-ntr-o aventură romantic inutilă
şi mult prea inocentă ca s-o priveşti cu milă
aşez o floare pe afet, arunc ţeava de tun
şi trag cu floarea-n tine! Sămânţă de gând bun...
(2014)

Cuvintele s-au închegat în alte gânduri,
s-au înşirat mărgele, mărgelele-s pe rânduri,
din rânduri s-a născut încă o pagină pe blog.
Să le aflaţi pe toate la psi-n tabel, vă rog!

Faţa nevăzută a lunii

N-am să cunosc niciodată
faţa nevăzută a lunii.
Argintul ei mă îmbată
cu dorul deşărtăciunii.

Şi dacă şi lumea-i ca luna,
cu stele de lacrimi în jur,
ţinându-şi ascunsă genunea
în umbră, îndărăt de contur?

Şi dacă în umbră sunt stele
pitite în suflete calde,
ca-n lumina lor să se spele
himere captive în nade?

Atunci când în pragul minunii
lumina-i argint într-un vers,
din faţa neştiută a lumii
se desface-n scântei inţeles.

Înţelesul e-o formă sublimă
e culoare, e dor, e avânt,
e foc ce arzând, doar, animă
misterul păstrat în cuvânt.

După ce am pătruns astă taină,
ca un leac cu gust viu de uimire,
ce deschide şi-nchide o rană,
întregitu-mi-am devenire.

N-am să cunosc niciodată
faţa nevăzută a lunii,
dar lumea pare mai adevărată
când naşte cuvânt în ochiul furtunii.
(2014)

Pentru Concurs pe blog organizat de Pishki şi Ratzone, autorul cărţilor ce vor fi acordate câştigătorilor: „Ocean de nimicuri” şi „Sunt un gunoi, sunt un nimic”.

Ca în fiecare zi

Ca în fiecare zi mă întorc de la şcoală,
îmbrăcată cu hainele surorii mai mari,
cu fusta puţin destrămată la poală,
cusută de mama, dar n-am ochii amari.

Ca în fiecare zi trec pe lângă librărie.
Vitrina ei mare, plină de cărţi, de idei,
întruchipează o lume minunată şi vie.
M-aş rătăci nesfâşit pe cărările ei!

Ca în fiecare zi îmi iau inima-n dinţi
şi mă strecor prin uşa abia întredeschisă
cu paşii timizi şi cât pot de cuminţi
ca să nu fiu băgată în seamă şi respinsă.

Ca în fiecare zi n-am la mine vreun ban,
să pară că-i drept s-ating astă comoară
şi că umbletul meu nu e iarăşi în van,
că inima mea nu începe să doară.

Ca în fiecare zi iau o carte în mână,
îi mângâi coperta cu drag şi cu jind.
Cât de mult îmi doresc să o am, să-mi rămână,
acasă s-o duc, s-adorm seara citind!

Ca în fiecare zi deschid cartea cu milă
să nu las vreun semn, să nu o îndoi,
şi citesc mai departe, căci ştiu la ce filă
am ajuns. Mă scufund în cuvintele noi.

Ca în fiecare zi timpul repede zboară...
Parcă ora-i o clipă, un avânt în visare!
Las cartea pe raft c-o durere amară.
Mă strecor iar afară din tăcerea cea mare.

Ca în fiecare zi plec cu inima strânsă
de teamă că mâine n-am s-o găsesc.
În suflet o lacrimă-mi cade neplânsă
de ochii pustii ce încet se-mpietresc.

Ca în fiecare zi mă gândesc că-i nedrept!
Nu cer podoabe, haine scumpe, palate.
Tot ce-mi doresc e-un cuvânt înţelept,
o lume de vis prinse-n file de carte!
(2014)

Proiectul Semn spre carte îşi propune şi deja reuşeşte să alunge tristeţea nedrept cuibărită în inimi de copii aflaţi în situaţii asemănătoare cu fetiţa despre care am povestit. Dacă vreţi să aduceţi un zâmbet pe un chip inocent puteţi urma una din următoarele căi:

Votaţi proiectul în Ţara lui Andrei, fără să vă lăsaţi împiedicaţi de faptul că crearea contului e ceva mai complicată, apoi distribuiţi link-ul către prieteni generoşi cu rugămintea de a-şi adăuga voturile.

Scrieţi pe blogul propriu despre proiect folosind bannerul conceput de Sonia.

Puteţi, de asemenea, să participaţi la proiect prin donaţii de cărţi sau aducând în atenţia Soniei poveştile unor copii care îşi doresc să citească, dar situaţia materială nu le permite achiziţionarea cărţilor dorite.

Pentru oricare dintre aceste gesturi gesturi generoase vă mulţumesc din suflet!

Când stins e focul...

sursa

Ştiu să supun cuvintele oricărui gând,
ştiu să răsar din ele curcubeu,
ştiu să le-nlănţui ca notele în cânt
sau să le-nvârt în hora sufletului meu.

Ştiu să găsesc ideea printre rime
când rimele dau tonul unui vers,
ştiu din metafore-anonime
să dezvelesc în înţelesuri univers.

Ştiu să mă las mâniei pradă
şi să arunc cuvinte-n vrăjmăşie,
ştiu mângâierea cum s-o fac să cadă
între cuvinte, să desferec armonie.

Ştiu toate-acestea, dar când stins e focul
şi când pustiul nu mai are nici nisip,
cuvintele mi-s rătăcite şi prelins norocul,
dus printre degetele răsfirate peste chip.
(2014)

Să nu mă uit, dar mă uit...

Am vrut să păstrez tot ce-am fost,
să fiu ca o carte care creşte, nebună,
şi poartă în sine şi rost, şi nerost,
şi cerul senin, şi aripi de furtună.

Am vrut să păstrez tot ce am fost,
să nu las vreo clipă în neagra uitare,
să mă învăţ integral pe de rost
din miez pân' la cea mai albastră visare.

Nu ştiu de ce m-am pierdut risipit
prin timpul hain care tace şi trece,
destrămare de gând şi de ce am simţit,
spulberare în vânt, pustiire în rece.

Mi-am spus: "neuitarea are-o urmă de chin",
consolare târzie, când ce-am fost e-un mister.
Mi-amintesc doar de râul revărsat din preaplin,
nu de stropul cel dulce-al unui gând efemer.
(2014)

Mulţumiri muzei Vero.

M-am îndrăgostit de mop?!!!

M-am îndrăgostit de mop.
Am să-l pieptăn, am să-l perii,
când îl vezi să nu te sperii;
am să-i dărui şi un clop.

L-am tot mângâiat pe coadă,
l-am spălat pe cap atent
şi i-am stors ca în patent
pletele ca de zăpadă.

Nu-i aşa bătrân cum pare,
chiar de trupul i-e uscat,
lemn lucios şi patinat
de mâini nemângâietoare.

Doar podeaua îl alintă
şi-i răsfiră pleata udă,
dar iubirea lor zăludă
ţine doar până la plintă.

De-ar fi dragostea curată
între duşumea şi mop,
nu s-ar aduna un strop
de mizerie-n găleată.

Apa, chiar cu detergent,
s-a-nnegrit ca un nămol.
Mopul are capul gol,
scărmănat intransigent.

Cu o scândură umilă,
uşuratic şi stricat,
la vedere m-a-nşelat.
Să nu mai aştepte milă!

Aruncat în tomberon,
nimeni nu şi-l aminteşte.
Am păstrat coada, fireşte!
Ea e cinstei etalon!
(2014)