De-aş fi un vis

Un vis de-aş fi, aş vrea o împlinire
şi de m-aş împlini, m-aş preschmba-ntr-alt vis.
Astfel, neînsemnata viaţă ar fi o devenire
nu ştiu dacă eternă, fiindcă nu-i permis,
dar nu în alb şi negru, ci plină de culoare
în care din revolte, mânii, dezamăgiri
învăţ să-ndur ori s-ocolesc ce doare
şi-adun avară bucurii în salbe de simţiri,
ca să mă scald zâmbind în împăcare,
nu chiar etern, ci printre zbucimul de fiecare zi.

Aşa, când oamenii mi-ar încerca măsura,
având speranţa că-mi vor fi şi că vor şti
cât inima cuprinde, cât mintea şi cât gura,
eu le-aş întinde-un vis, castelul de nisip.
De s-or uita miraţi şi fără să-nţeleagă
îmi merită tăcerea, nu-mi merită din timp.
Rana va fi mai mică, iar vindecarea-ntreagă.

Cei ce vor înţelege vor construi cu mine,
castelul nostru nu se va nărui
şi ne va fi în toate senin şi-un veac de bine
cât, umăr lăngă umăr, vis ne vom dărui.
(2013)

Scrisă drept comentariu la un articol al Agathei.

Piatră cu piatră

Piatră cu piatră am făcut cărare
pentru paşii lor mici,
aş fi vrut să fiu apă, să rod fiecare
colţ ascuţit de aici
până-n zare,
aş fi vrut să fiu vânt, îngheţ şi soare,
să netezesc drum lin,
aş fi vrut să mă fac senin
prin orice furtună
nebună
ar fi tulburat mersul lor
uneori şovăitor,
alteori aproape zbor
cu inconştienţă în vis
nepermis.
N-am ştiut decât să aşez cu palmele goale
pietrele pe cărare
aşa cum le-am găsit, le-am înfipt în pământul moale,
am croit umbra unui drum,
ei îl învaţă acum
şi îl cresc către zare...
(2013)

Necunoscutul

Necunoscutul e dincolo de zare...
Dar unde-i zarea omului pe care îl priveşţi
astăzi întâia dată sau a mia, cu mirare
şi te întrebi dacă vreodată ai să-i străbaţi prin eşti?

Necunoscutul e unde nu-i lumină
şi unde orb şi fără pipăit înveţi
încet cărări şi te împiedici şi-n crengi, şi-n rădăcină,
iar paşii şovăind se-nşiruie nedrepţi.

Necunoscutul e şi unde eşti orbit de soare
şi îţi astupi privirea cu pleoape care dor.
Tu te fereşti de strălucire şi te întrebi ce oare
se-ascunde îndărăt când vine primul nor.

Necunoscutul e şi-n mine astăzi când încă nu sunt mâine,
iar despre ieri am început să uit câte puţin.
Mănânc necunoscut în fiecare zi pe pâine...
De-aceea mi-e şi bine, mi-e şi chin.

Ştiu sigur că nu m-o cuprinde plictiseala
nici când mă-mpiedic, nici când bâjbâi, nici când mor,
iar când desţeşenesc, cu toată oboseala,
îmi râde împlinirea din fiecare dor.
(2013)

Acum, vorbind despre necunoscut,
ne vom cunoaşte un rând sau un cuvânt mai bine
şi când ne-om întâlni în locul cunoscut,
la psi, cu înţelesuri întotdeauna pline
 ne vom surâde şi de drag, şi de mirare
că fiecare am urmat altă cărare.

Risipă cu prefaţă

Prefaţă

Nepotrivire

Una din greşeli
e să vrei să prinzi peşte
în ochiul izvor.

Confuzie

Într-un fel ciudat

altceva se întâmplă

când aştepţi nimic.

Aşteptări

Secunde au curs.
Iar a trecut o lume...
Şi se merită!

Risipă

E ciudat că nu mi-a venit altceva în minte
când aceste cuvinte
ascund o lume fără idei secunde.
Timpul a curs nu ştiu unde...
Iar s-a făcut trecut peste ieri,
peste azi dimineaţă...
Eu m-am spălat cu apă de izvor pe faţă.
Pe auz m-am spălat aseară cu greieri.
Gîndurile le spăl cu atenţie de greşeli viitoare.
Cele trecute nu se pot scoate.
Nu se merită să le frec cu uitare
nici în genunchi, nici în coate...
Reparaţiile au implicaţii minore,
iar explicaţiile pot dura ore
sau o eternitate, dar cine-o are?
Decăt să fiu vinovată o viaţă
mai bine mă spăl pe gânduri, pe auz, pe faţă
şi m-aş spăla şi pe vorbe, pe gură,
că uită uneori să-şi ia mintea drept măsură.
Iert ce nu se mai poate-ndrepta... câteodată.
Şi mie, şi altora, de cred că inima-i curată.
Când mă înşeală
şi albul e spoială
mi-aduc aminte, dar nu spre răzbunare,
ci spre ocol, spre sănătoasă evitare.
Prea repede-i trăirea! S-o umplu cu mânie,
cu oameni care dor nu vreau, dar vreau să-mi fie
surâs şi linişte, iar zbuciumul dea rod
de câte ori îmi fac la vrere câte-un nod!
Nimic nu e la fel în fiecare o clipă.
Nici eu, nici lumea largă! Şi totuşi, ce risipă!
(2013)

Nu li s-au risipit
cuvintele, ci-n gânduri şi-n poveste
sălaşul l-au găsit
şi-apoi ne-au dat de veste
despre cum rânduri cu litere-au închis
într-un tabel, la psi, poveste după vis.

Un drum, o alegere...

Cea mai simplă alegere e acceptarea.
Ziua ce moare e la fel cu următoarea.
Schmbarea e minoră şi întâmplătoare,
iar monotonia rareori doare.

Dar sufletul îţi moare cîte o picătură
de câte ori te strânge o singură măsură
ce nu se potriveşte pe visul din trecut,
cămaşa ta de forţă, dacă accepţi prea mult.

Nu-i greu s-alegi nici răzvrătirea.
Mânia îţi cuprinde până-n adâncuri firea.
Crezi că dărâmi zăbrele, dar laşi în loc pustiu.
Cât timp eşti răzvrătit ştii sigur că eşti viu.

Dar nu-i de-ajuns să strigi şi să sfărâmi,
să locuieşti ruine, zid după ce dărâmi!
Din închisoarea veche faci altă închisoare.
Lipsă ţi-e împlinirea. De-aceea iarăşi doare.

Alegerea cea grea e să zideşti,
să îţi aduni întregul şi să creşti,
să arzi şi să te naşti din nou de câte ori se cere,
să nu ţii seama de arsură şi nici de vreo durere

când sângerând ciopleşti în piatră cu degetele goale
ca să deschizi cum ştii neîncepută cale
sau când duci greu şi istovit, şi aplecat de şale
grămezi de vise, de iubiri... Taina zidirii tale.

Andrei, prieten drag încă din vremea când acest blog prindea contur, cel de la care am învăţat abc-ul construcţiei unui blog (nu că aş fi trecut mult peste nivelul claselor primare în domeniul menţionat), cel care mi-a tălmăcit şi altădată gândul dintr-o limbă în alta şi, prin aceasta, mi-a îngăduit să-mi privesc poeziile prin ochii şi prin mintea lui, a recidivat: One road, one choice... e surpriza cu care m-a umplut de emoţie încă o dată.

Un drum, mai multe alegeri...

Alegeri dificile
sau altele facile,
alegeri importante,
minore ori savante,
alegeri curioase,
frivole, serioase,
alegeri greu de dus,
alegeri către sus,
alegeri mai uşoare,
alegeri viitoare,
alegeri din trecut
făcute trist şi mut,
alegeri de strigat
şi mândru de-arătat,
alegeri care dor
şi iau din viitor,
alegeri vinovate
şi altele curate,
să le pot duce toate,
cu gânduri împăcate,
cît drum o fi de mers
până se va fi şters!
(2013)

Pot învăţa în plus
din tot ce au de spus
 cei care-au încercat să-i afle înţeles
alegerii de drum şi drumului ales
şi s-au înscris ca să-i citim la psi.

Nu sunt...

Nu sunt un tren prin câmpii cu ciulini
şi fără de gară în calea-i de fier.
În treceri, mi-aşez pașii atent peste spini
când iarba-i uscată şi florile pier.

Nu tremur când doare puţin, ci când mor
câte un pic şi îmi scad din iubire.
Pe trepte spre moarte nu urc, ci cobor
fiindcă nu cred şi nu vreau nemurire.

De-o fi greşit, nu e singura breşă.
În scutul meu şubred destui au lovit.
Eu pot să-mi continui c-un copil ori c-o creşă
de gânduri, de visuri, de cer împlinit.

N-am dreptul la grevă, viaţa nu stă s-aştepte!
Nici gura flămândă, ori dorul flămând!
Iar dorul de gând, de scântei înţelepte
îşi fură secunda dintre clipe de rând.

Degete-mi sunt precum creta-n tocire:
amprente se şterg cu timp şi cu apă.
Pe undeva am găsit un creion spre-amintire
şi scriu prin văzduh norii albi ce m-adapă.

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
pictează cu trupul şi cântă culori...
Mie îmi vine să iau iarăşi aminte
la vreme, la fulger, la vânt, la eter.

Nu-s nici creolă şi nu sunt bălaie.
Ochii mi-s negri, ori mi-s urmă de cer,
ori iarba îmi creşte în priviri şi în ploaie
cât ţine câmpia şi drumul de fier.
(2013)

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
 pictează cu trupul şi cântă culori...
Şi-atunci vă îndemn să luăm iarăşi aminte
la zbor în eter sau la drum pe câmpie
cu nodul la psi, împărţind bucurie.

Cât timp?

Cât timp poţi să trăieşti cu speranţa
şi fără să simţi pământ sub picior?
Cât îţi ajunge dorul să-ţi mângâie viaţa?
Cât timp poţi să crezi că îţi e dimineaţa
nu numai trecut, ci şi viitor?

După ce vreme îţi trece răbdarea
şi vrei împlinire în loc de-aşteptarea
amară, şi searbădă, şi fără vreun rost?
Când îţi dai seama că n-ai să treci marea
fără corăbii şi te trezeşti din mirarea
că şubred ţi-e podul din lemnul cel prost?

Un an, un deceniu, un secol? Milenii
s-au scurs aşteptând să treacă furtuni,
să vină seninul, să se facă minuni,
să fie curat, înalt, deplin şi nebuni
să nu treacă în frunte drept genii.

Cât timp până când aşteptarea se curmă
şi-apoi să pricepem că singura urmă
e numai a noastră şi nu-i de-aşteptat,
că e totdeauna de făcut şi de luat,
că lutul pe roată nu capătă formă
fără apă, picior învârtind şi degete unse
ce strâng până doare şi osul, şi unde-s pătrunse,
că lutul se-ncheagă, dar că e diformă
imaginea lui când ochiul se-nchide
când mintea adoarme, când inimi sunt vide?
(2013)