Dorinţa

I-a prins un puf din cele care poartă de la ciulin sămânţă,
să-l scuipe-ntâi, să-l bage-n sân, să-şi pună o dorinţă.
I-a spus că dacă face-aşa oricare gând se împlineşte.
Ea, tânără şi cumincioară, l-a ascultat, fireşte.

N-a spus la nimeni, niciodată ce şi-a dorit atunci.
Secretul ei, în sân păstrat, furat din cele lunci
în care fulgul de ciulin ar fi plutit cu vântul
nu l-a aflat nicio fiinţă cât ţine tot pământul.

Din când în când parcă-i apare într-un cârlig de geană,
dar umbra pleoapei îl pândeşte şi înapoi îl cheamă.
De-aceea poartă în privire o urmă de mister,
un strop mărunt de întuneric pe colţul ei de cer.

Şi nici n-a spus dacă dorinţa i s-a-mplinit vreodată
sau ea, nu chiar la fel de jună azi, cuminte, înc-aşteaptă.
Ori poate că a şi uitat de fulgul cu noroc,
iar întâmplarea de atunci e un crâmpei de joc
pe care-l joacă-ndrăgostiţii, ţinându-se de mână,
cu sufletele împletite, ca astfel să rămână.
(2013)

Câte dorinţe stau ascunse sau din tabel se dezvelesc
află doar cei care cu drag revin şi ne citesc
în clubul psi.

Flori de miere?

Ştiţi mirosul acela dulce de miere din fâneţe
scăldate în lumină în fragedele dimineţe
după ce roua se preface în abur nevăzut
sau poate-n fluturi care ţin pe aripi polen de flori cusut?

Azi am găsit mănunchi de flori albe, mărunte
fragile, tremurând de frică să nu zboare unde
le-ar duce vântul deşirat de vară timpurie
mai înainte ca mirosul lor vreo gâză să îmbie
ca să îşi împlinească menirea, să rodească
şi din sămânţa lor întreaga seminţie să li se înmulţească.

Şi ştiţi în vârful cui erau acele flori
ce miroseau atât de dulce că îţi stârneau fiori
şi parcă mierea ţi se prelingea pe buze?
Când veţi citi, aş vrea să vă admir privirile confuze
dacă acum afaţi întâia oară şi-aveaţi altă părere...
Ştiţi? Florile de hrean miros frumos a miere.
(2013)

Şoaptă

Furtuna, în amurg, cu un genunchi pe-o margine de zare,
a stins incendiul de pe cer şi visul din culoare.
În vânt, un nor umflat, cu burta crescându-i înainte,
cu umbra peste flori din iarbă ori cele din cuvinte,
se pregătea să ude leoarcă ce-avea Atlas pe umeri.
În urma lui erau alţi pui, prea mulţi ca să îi numeri.
După ce s-au rostogolit, s-au despicat în două
şi-n mijloc cerul înnoit a strălucit de rouă.
Stelele umede clipeau către pământul blând
din care pâinea răsărea ca şoapta dintr-un gând.
(2013)

M-am întrebat pe la vreo miercuri
dacă mai ştiu, dacă mai pot
cuvintele duzinei din nou să le înnod
şi-n înţelesuri să le aflu rod.
Am încercat şi le-am văzut dansând
sfios întâi, pe urmă fremătând
de nerăbdare să plece la bal în clubul psi
şi să danseze cu cei pe care îi vor întâlni.

Pe

Pe tâmple buclele inele
cu mâna stângă le-nfăşor
şi şterg o lacrimă de dor
prelinsă noaptea printe stele.
Pe gură mi s-a amuţit
cuvântul de câte mirări
prin ochii vii cu-albastre zări
asupra mea s-au năpustit.
Pe umeri aripi mi s-au scurs
de nor, de dor, de zbor - izvor
pentru ivirea zorilor
după oricare alt apus.
Pe pântec mi-au crescut copii
şi au plecat în lumea largă
care de-aceea mi-e mai dragă -
cuib pentru fiice, pentru fii.
Iar inima, cât va mai bate,
e pasăre în colivie
şi-o dau şi ei, şi lui, şi ţie,
să cânte-n fiecare noapte,
să-nchidă spaimele o mie
şi să desprindă bucurie
din triluri, din cuvânt, din şoapte.
(2013)

anacondeiere după un suflet: psi

Rafturi

Atâtea rafturi câte-avem pe-acasă fiecare...
În ele amintirile stau puse cu grijă la păstrare
şi-atâta praf se-adună peste ele şi le-ascunde
că uneori abia de mai ghiceşti ce ai păstrat şi unde...

Nici nu-i nevoie să le arzi, că singure dispar.
Când nu mai sunt le uiţi de tot şi, poate, nici măcar
nu ştii că a rămas un gol, dar simţi un dor adânc
de nu ştiu ce, de nu ştiu cum, de stele care plâng.

Tu stai pe raftul nu ştiu cui, la fel, deschisă carte,
şi îţi dezvălui ca pe-un dar, din litere, pe toate.
De le-o citi, de le-o-nţelege, de le-o pătrunde până-n miez
e un noroc, iar dacă-şi face încă o dată crez

din scrumul scuturat din tine, cu litera arzândă,
şi-l ţine-n palme şi nu-l pierde o singură secundă,
atunci asfaltul de sub tălpi nu-l duce mai departe,
ci-l prinde lângă raftul tău, neprăfuită carte.
(2013)

psi dialog

În marea de nimicuri

Mi s-au făcut tăcere şi zile lungi, şi nopţi.
Din nu ştiu ce ungher mi s-au închis iar porţi
de întuneric greu, de cer fără lumină;
mi s-a făcut tăcere în urma lor, senină.

Apoi m-am adâncit în marea de nimicuri
ce fiecare-şi au atât de multe chipuri,
părând de-o importanţă majoră în clipa trecătoare,
şi am uitat de-aceea priveliştea cea mare.

Târziu un dor nespus, înmugurind plăpând,
s-a strecurat tiptil în suflet şi în gând
şi îmi atârnă greu, şi-aproape că mă doare;
încerc să-l prind în pumni, el caută scăpare...

E dorul de cuvânt dansând o melodie
neauzită, dar mereu la fel de vie;
în ritmul ei se leagă surâsul meu pe gură,
în ritmul ei şi visul îşi leagănă măsură.
(2013)

Ziduri în oglindă

Ziduri

După săptămâni de tăcere
altcineva doreşte cuvintele.
Rostirea amorţită
stă pe vârful limbii
şi nu se hotărăşte să devină.

Muzica e ademenire,
prima şi întotdeauna.

Trecem mai departe ruga
după ureche,
nu prea exact,
cam ca pe un ecou rătăcit.

Apoi facem plecăciune
şi rostim fiecare limpede şi senin:
"Mulţumesc pentru ziduri!"

***

"Mulţumesc pentru ziduri!"
rostim fiecare limpede şi senin,
apoi facem plecăciune.

Cam ca pe un ecou rătăcit,
nu prea exact,
după ureche,
trecem mai departe ruga.

Prima şi întotdeauna,
muzica e ademenire
şi nu se hotărăşte să devină.

Stă pe vârful limbii
rostirea amorţită.
Altcineva doreşte cuvintele.
după săptămâni de tăcere.

În oglindă

Altcineva înalţă ruga,
departe, în altă emisferă
cerebrală.
Nicio ademenire,
niciodată.
Numai muzica rămâne,
mângâiere pentru lungi săptămâni.
"Noi trecem" aş spune despre mine,
nu ca o regină,
ci pentru că trecând sunt mereu alta.
Prima dată eram cea care doreşte,
a doua oară am fost cea care ascultă,
apoi am devenit cea răzvrătită,
şi cea împăcată.
Din când în când norocul m-a bătut
cu un dram de înţelepciune
cam cât un bob de mazăre
uitat sub saltelele de puf.
Cuvintele m-au slujit
numai câteodată,
dar, chiar şi pentru atât,
mulţumesc!
(2013)

Cuvintele a rugă sau a ademenire,
într-un aproape ca să-l trecem pe departe,
s-au dezlegat prin lege la psi, unde nu se desparte,
ci se adună din orice dăruită împărţire.

La fel ca-n alte săptămâni ni se aduce ştire
că oricine doreşte, din nou sau prima dată,
înţelegând că muzica din vorbe e-un altfel de iubire,
puţin mai încâlcită, cam rece niciodată,

poate să scrie vers ori proză, sau poate să citească
acolo unde nume în tabel sunt ca să ne poftească.
Eu mulţumesc de pe acum de câte le-oi petrece
cu gândul luminat de-altcineva atunci când le voi trece
prin inimă, s-o încălzească în primăvara rece.