Tu vii

Tu vii în cercuri largi ori în spirale
şi vii încet, nu te grăbeşti pe cale.
Păşeşti pe sârmă cu atenţie, în fin balans
şi ghimpii ascuţiţi îi sari în paşi de dans.

Tu vii şi nici măcar nu se aude
când picură ca lacrimile ude
mişcările de suflet, mişcările de gând...
Tu vii, iar eu te simt curgând.

Tu vii, dar oare nu erai pe-aici?
Nu te-am găsit, nu te-am pierdut, eram mai mici...
De când tot vii, ni-s vii şi frunzele şi gheaţa;
tu vii cu iarna, tu vii cu dimineaţa.

Tu vii cu strugurii, cu mustul şi cu vinul,
îţi iese toamna-n drum mereu cu plinul
de parcă-ar sta de pândă la fântână.
Tu vii, iar eu te ţin din când în când de mână.

Şi vii cu flori de soare întinse pe fereastră,
fereastra unde-ţi şade întinderea albastră
a zării fermecate, ori vii cu flori de ger
pictate tot pe geamuri sau pe un colţ de cer.

Vino cât ai sub talpă drumul şi-l caută spre mine!
Cărările de dus n-au fost nicicând puţine,
dar cea pe care vii e mai senină
şi-i curcubeu ce se desface din lumină.
(2013)

Rămâne...

La început am scris versuri albe.
E curios că li se spune aşa
Cuvintele mele erau tuşe în tablouri colorate.
Totuşi nu foloseam culori tari.
Picuram în ele alb curat şi le făceam gris-uri.
Picturile îmi erau pasteluri
în care natura interioară răsărea, apunea,
trecea prin anotimpuri... prin toate patru:
iubire, dor, jale, durere.
Pe al cincilea, cel al liniştii,
l-am învăţat mai târziu,
printre rime.

Rimele au aparut din cântec
împreună cu ritmul, ca un joc de copil,
ori ca primul joc în doi, în sunet de tobă
în tunet de cer.
Primul joc în paşi săltăreţi
ori legănaţi, sau moi şi alunecoşi
prin ideea pufoasă, aluat frământat cu spor.

Alteori cuţite tăiau  în piatră, cioplind.
Când străpungi piatră se naşte izvor
şi sapă urme, văi, câteodată surâs,
câteodată rid şi încruntare.

Apoi surâsul, dacă răsare, se face lumină,
se face pace, linişte, împăcare.
Se face şi nu se mai desface,
rămâne nod nu în gât, ci în gând,
rămâne pod peste timpul
dintre gând şi cuvânt.
Rămâne...
(2013)

Nouă

Nouă porţile timpului ne scârţâie spre neuitare,
să nu ne fugă mintea prea mult spre infinit
şi să ne scape în secunda călătoare
a visului dat nouă cu aripi dăltuite în stânca de granit.

Un vis, un dor sau nouă şi fiecare-şi are zborul lui cioplit,
o dată cu un fulger, de nouă ori cu dalta de oţel,
mai des cu degetele goale, din ce în ce mai scurte,
dar pline de pasiune care se trece-n el
şi-i sfarmă piatra ce-i ţine înlănţuite frumoasele volute.

Un vis, un dor sau nouă le-avem de împlinit
şi-apoi, pe poarta timpului, uitând de scârţâit,
scăpăm din lanţ de piatră în zbor spre infinit…
(2012)

"Nouă" a fost temă pentru psi-luneli. Atunci am lipsit, acum... un psi-dialog.

Când ai să vii...

Când ai să vii dintre cuvinte
doar câteva rămâne-vor în minte.
Chiar dacă nu ne sunt cuvintele puţine,
nu-s toate şi mereu de înţelesuri pline.
Pe când tăcerile, când stau să le ascult,
îmi spun întotdeauna mult mai mult...

Când ai să pleci pe-alte poteci
ca urme ai să laşi cuvinte seci,
aşa de goale, aşa fără de miez,
că n-am să înţeleg şi am să-mi pierd din crez.
N-am să mai ştiu cum e să-mi fii acasă,
iar amintirea de demult se tulbură şi lasă
doar un fuior de abur de gând în locul ei.

Când ai să pleci, să ştii că asta vrei!

Când ai să te întorci dintre tăceri,
cele de azi, cele de ieri,
vreo câteva din ele ţi se vor părea
că le cunoşti de undeva şi de cândva,
că te-ai mai întâlnit cu ele
în lumea noastră fără stele,
unde ne-a fost odată limpede şi pace.
Azi liniştea încet şi blând încă ne toarce
fuior din gânduri şi din întâmplări
şi-apoi ne desenează luna pe cele patru zări.

Ştii, nouă nu ne-au lipsit cuvinte
care să certe sau să ne alinte,
dar nici de trebuinţă nu ne-au fost vreodată.

Când vii de orişiunde, s-aduci tăcerea toată!
(2012)

De ce chiar de Crăciun?

Cum e când de Crăciun
îţi moare Moş Crăciun,
omul acela blând, bătrân, cu zâmbet în privire,
c-o glumă şi c-o vorbă înţeleaptă mereu la îndemână,
omul ce ţi-a ţinut cândva copiii mici de mână,
din palmele trudite întinzându-le un vis din care a rămas doar amintire?

Cum e când de Crăciun
îţi moare Moş Crăciun?
Cum să se stingă la fel ca orişicine
cel care a purtat manta cu poale de zăpadă
şi, sprijinindu-se-n baston ca să nu cadă,
abia ducea desăgile prea pline?

De ce chiar de Crăciun
să moară Moş Crăciun?
(2012)

Vrajă de Crăciun

Azi dimineaţă am crezut că-s zână.
Am prins o panglică în mână
Şi-am învârtit-o, roşie spirală,
Şi-n miezul ei iscat-am cu sfială
Câteva stele.

Apoi am pus în vrajă şi globuri aurite,
Şi-o urmă de beteală cu bucle încâlcite;
Am descântat puţin, dar nu pot să vă spun
Anume ce cuvinte mi-a fost dat să adun
De pe la iele.

Panglica s-a topit în roşu ca de foc
Şi-n geruri de albastru, iar în loc
Au izbucnit scântei şi-au conturat doi brazi
De câte o culoare. Dar mie, tocmai azi,
Îmi trebuie doar unul.

Am descântat din nou sperând că am să dreg
Farmecul cel greşit cu altul mai întreg,
Dar n-am avut succes, că-n brazi mi s-au ivit
Şi globuri tot la fel, iar eu n-am descâlcit
Crăciunul.

Am căutat prin cărţi şi prin tratate vechi,
Am răscolit tot praful din stelele perechi,
Şi parcă s-a legat o vrajă mai de soi
Şi-a zâmislit un brad unde au fost cei doi,
Dar tot nepotrivit.

Căci bradul meu de-acum înfipt în vârf îmi şade,
Parcă ar fi făcut din glume şi şarade
Şi nu ştiu Moş Crăciun, când are să-l zărească,
De n-o uita cumva desaga să-şi golescă
De prea uimit.

Un cântecel suav avea o listă scurtă
Cu tot ce mi-aş dori... Moşule, stai şi-ascultă!
(2012)

Postarea participă la jocul Happy weekend - Ediţia 40!
Sărbători fericite!

După ploaia de stele

După ploaia de stele, cerul pare pustiu.
Întunericul blând ocroteşte ce-i viu
înăuntru, la urmă. După arderi şi scrum
doar lumina din mine îmi arată, iar, drum.

După ploaia de ape, valul e mai înalt.
Mă cuprinde cu sete să mă ducă spre alt
ţărm sau spre stânci, dar, deşi pare moale,
îmi e braţul de-ajuns ca să spintece cale.

Dacă-s singură-n drum şi mi-e traista prea grea,
dacă azi întâmplarea mi se pare mai rea
las în praf, pe cărare ce povară-i în plus
şi merg înainte. Ţin mereu fruntea sus

chiar cu lacrimi în ochi, cu durere în oase,
cu durere-n adânc unde-au fost prea frumoase,
alte dăţi, ploi de stele şi au fost roditoare
ploi suave de ape peste tânără floare.

După timp tors şi drumuri întreţesute prin viaţă
durerea se uită şi rămâne povaţă:
nu-i nicicând întâmplare ce-ar putea să oprească
pasul pe drum să se-nşire şi lumina să crească.
(2012)