Mesajul ascuns

Doar o boabă de vreme după colţ singur şade.
Când dau peste el încâlceşte şarade.
E tot o enigmă. Mă întreb ce îl face
Şi de unde îi vine chef să se joace,
Să pândescă, s-aştepte şi apoi să surprindă
Cu un rid când îl afli privind în oglindă.
După colţ şade singur, dar stingher nu-i nicicând
Că se prinde de gura omului şi de gând,
Se înalţă pe frunte şi mereu în privire,
Punte spre inimă, către ea dăruire.
(2012)

Almanahe dialog, potrivit pentru psi-luneala acestei săptămâni. Alte mesaje ascunse dezvăluie Scorpio, dordefemeie, Luiza Daneliuc, Silving, incognito, Irealia, cammely, almanahe, Some Words, dagatha

Nălucă

Îmi murmur trecutul în apa oglinzii ,
Partea din el făcută din ploi,
Vânând valuri mici către tâmple, apoi
Ascund întuneric şi-o clipă întârzii
În spatele pleoapei aştepând împlinirea
Unui vis încolţit din toată iubirea
Ivită în mine cu zâmbete noi.

Nălucă rămasă din inimă tânără,
Aleargă prin vise târziu...
O prind de o urmă de pas,
De surâs sau de umbră.
Apoi când s-a dus nu mai sunt, nu mai ştiu
Despre inimă, pe unde-a rămas.

Restaurarea ei ar fi pricepere fină,
Iar a iubirii aproape c-ar fi vină
După ce am lăsat-o căzută-n praf, la colţ de drum.
Am ars şi-am scuturat-o blând şi s-a dus... scrum
Din trăiri (nu numai emoţie, ci şi viaţă).
Am renunţat într-o zi, mi se umpluse visul cu gheaţă.
Nu-s totuşi fără nicio speranţă
Înţepenită într-o eră glaciară
Fiindcă am construit din iubiri
Trecute şi oarecum terminate
Iglu pentru adăpostiri
Repezi de singurătate
Şi plănuiesc, în noaptea polară
Să îl transport mai spre sud.
Deja la picioare simt că e ud
Iar pe deasupra se strecoară
O rază solară.
Am să caut un muzeograf sau un arheolog
Şi am să-l rog
Să mă înveţe să modelez din lut
Părţile lipsă din plafonul de gheaţă
Şi din fiecare sărut
Dispărut, apărut, recunoscut
Când mi se făce iarăşi de viaţă.

Privesc de-o vreme spre zarea sângerie
În care s-a pierdut lumina la apus.
Deasupra tâmplei, semn că încă-s vie,
Răsare gând, întotdeauna nesupus.
Văpăile lui cred c-au înroşit şi cerul
Când am deschis uşiţa la visare.
Dacă îmi este... acesta e secretul
Ce se dezleagă dincolo de zare.
Dar n-aş schimba culori adevărate
Cu altele măiastre, rupte din curcubeu
Şi, chiar dacă la urmă cenuşa-mi cade şoapte,
Ştiu că am fost aceeaşi mereu şi numai eu.

Nu pomenesc de tristeţe şi moarte
Cât încă-s pe scenă jucându-mi misterul.
Surâsul mi-l ţin în privire şi-n toate
Cuvintele... şi încerc să înfrâng efemerul.
(2012)

SimonaR, psi, almanahe, NG's dialog

Gând înghesuit

Şaptesprezece
silabe în trei rânduri:
gând înghesuit.

Nu e niciun semn
pe drumul primejdios
spre mine însămi.

Realitate
uşor falsificată:
motiv pentru vers.

Identitate-i
aproape: libertate
şi demnitate

S-a încoronat
rege peste secole
iubirea ca ţel.
(2012)

Gânduri artistic îmbrăcate
sau tot atâta de concis
în vorbele lor sigilate,
la psi şi astăzi s-au înscris.

Vindecare

Când casa-i templu ridicat cu fală
Şi închinat averii, coclindu-se-n spoială,
Când se sculptează-n lutul moale-n nemişcare
Statui ce se pretind nemuritoare,
Când stau puse la zid cu mâinile întinse
A îndurare neîntinate vise
Amar e gustul şi uscată-i floarea,
Vântul e vânăt şi încruntată zarea.

Bolnav de dor, ai murit în minciună.
Zăcând de speranţă, vândut-ai la piaţă
Timp strămutat dintr-al tău ce va fi.
Plătit-ai cu aur pentru vânt ori furtună.
Ţi-au prins mâini şi glezne cu fire de aţă,
Tăind pân’la os miez fierbinte de zi.
Fugit în lume sau, poate, în lună,
Pe porţile nopţii, dezlegând fir de viaţă,
Tăcere de piatră sculptată-ţi muri.
Şi nu în uitare, când s-a spart şi în dună
De fine nisipuri s-a frânt şi în ceaţă
De fete morgane devenite stafii.
Apoi în deşert a plouat vreme bună,
Cuvinte crescând. Iar din zări, dimineaţă,
Veni zvon că ele vor mereu-înflori.

Dacă plecând, minciuna lăsat-ai în praful din drum,
Să nu-ţi atingă cerul, să nu ţi-l facă scrum,
Dacă ţi-ai pus nădejdea în cuvântul izvorât din gândul pur
Şi-ţi tai din adevăr adevărat contur,
Pe cerul tău, călătorind hai-hui,
În loc de nori ai învăţat să pui
Fuioare limpezi, albastre de idee
Legate sincer cu curmeie
De câte un surâs venit de peste zare
Când plouă cu blândeţe din fuioare.

Se dăruie din gândurile tale
Şi se înşiră albele cuvinte
Şi curg ca râul ori cascada ce prăvale
Noi înţelesuri în fuior de minte.

Apoi, ca să te scoli într-o lume mai bună
Împarţi zâmbete puzderie şi nu încruntări,
Şi eşti avarul care adună
Visele lumii – atâtea mirări –
Şi faci lege înţeleaptă că are dreptul la zbor
Fiecare vis şi fiecare dor
Până când lumea îţi întoarce şi celălalt obraz,
Cel care n-a cunoscut palmă, ruşine şi necaz
Şi n-a crăpat cum poate-n fiecare zi
Ţi s-a fisurat inima… că tot ai învăţat a petici
Visele lumii cu surâsul şi cu vorba blândă
Fiindcă ştii că lumea e mereu flămândă.
(2012)

psi, Vero, almanahe dialog

Altfel de foc şi altfel de zăpadă

Frunze cu viţe de rugină
sau viţele din focul rece
care se joacă şi petrece
în codri, tânguindu-şi vină
că n-au ştiut cum să îşi poarte
podoaba verde mai departe
şi-n locul ei au pe crengi stele,
s-au pomenit din nou pictate,
pastel aprins în acuarele
sau scris în vorbe descântate.
Focul pădurii-i încântare
pentru privire, al meu doare.

Aş arde-n focul toamnei mele
durerile, chiar dacă ele
ni-s împărţite.Adu-mi-le pe toate!
Le vom aprinde rugul de ramuri despuiate
şi vom stârni nemaivăzută vâlvătaie.
Apoi lumina flăcărilor va lumina-n odaie
şi peste iarnă, pân'la primăvară.
Şi, poate, nici îngheţul nu are să ne doară,
fiindcă ne va ţine de zâmbet şi de vânt
flacăra prinsă astăzi în cuvânt.

Să fie toamna blândă şi lungă,
iarna să vină mai pieziş,
să lunece pe gheaţă-ntr-o dungă,
să ningă pe furiş,
să fie ploi, să nu ne fie ger,
să scape câte-un mugur
ţintind sus, către cer,
iar cerul să nu ne fie sur,
ci numai din înalt şi numai din azur.

Să se petreacă desfrunzirile până la miez,
miezul din ramuri rămase fără de culoare
prin care seva-i totdeauna crez
în adevăruri sigure şi viitoare.

Vor lua lumea în grijă apoi ploaia şi vântul
curăţând-o cu zel, împrospătând straşnic pământul
cu strat nou, putrezind frunze şi alte regrete.
N-ai ghici niciodată ce multe secrete
curg în pământ, se topesc, se consumă
şi apoi parcă nu-s, chiar de fost-au o sumă.
Mai târziu prin zăpadă, lacrimi pure îngheaţă.
Le-am găsit pe pervaz şi-ntr-a ochilor ceaţă
când cânta o vioară, undeva, lângă piaţă.

La piaţă, vioara şi lacrima pură
au acelaşi preţ şi aceeaşi măsură.
După ce le-au pierdut pe-amândouă
ori le-au lăsat de bună voie, ca pe rouă,
visătorii şi-au făcut trecători
din toamnă prin munţi,
s-au ascuns deasupra de nori,
şi-au croit peste văile iernii punţi
şi uşori la uşi şi ferestre
către tărâmuri nu prea terestre...
Acolo era un fel de zăpadă, dar nu era rece,
ci imaculată ca gândul bun când prin inimă-ţi trece.
(2012)

Irealia, Lolita, Vero, almanahe, psi dialog

Răscruce

Durere din dor
tace în resemnare:
cruce pentru drum.
(2012)

drugwash dialog

Pereţi

Pereţii înconjoară fiinţe ce respiră
prin geamuri porţi de zare şi nori ce se deşiră.
Le prind în colţul drept care îi defineşte
şi-ncearcă să le strâmbe pe forma lor, fireşte.

Fiinţe ce au colţuri şi uşile închise
pereţii le sugrumă, le arestează vise,
le prind în pioneze, afişe colorate
care apoi se rup, se prăfuiesc şi, poate,

căzând pe duşumele, se scurg prin crăpături.
Cine-ar avea nevoie de astfel de picturi
prea vechi, nerealiste, ieşite din poveşti
în care nu mai crezi de-ai apucat să creşti?

Cui să îi trebuiască fantasme pe pereţi,
cai verzi care aleargă când tu abia înveţi
să îţi ridici piciorul pentru un pas spre uşă
şi-ţi cauţi drumul scris în propria cenuşă?

Pereţii înconjoară şi spaime ţin afară,
apără când lumina se-aprinde şi măsoară
la fel şi în privire senin ca ziua mare.
Pereţii au prin colţuri aprinse felinare.

Pereţii au în ei prin var sau prin tapet
rămase amintiri, pete de spermanţet,
memorie externă cu poze atârnate
numai în minte, poate, sau toate-adevărate.

Pereţii ne despart şi nu-i în ei spărtură,
iar broasca de la uşă şi-a-nfipt cheia în ură
şi s-a blocat de tot şi nici din balamale
nu poţi uşa s-o smulgi şi s-o arunci din cale.

Pereţii ne adună, ne leagă împreună,
ca adăposturi tari pentru iubire bună.
Zidesc şi fericirea, şi grijă, şi necaz
între pătratul lor lipsit de orice haz.

Pereţii sunt mereu ai cui îi inventează.
Poţi să renunţi la ei cu inima vitează.
Şi cel care cutează pereţii să-şi dărâme
visul ca să-şi clădească din tristele fărâme

în altă formă nouă şi mult mai potrivită
cu colţuri rotunjite, inima nezdrobită,
îşi face altă casă care cuprinde zarea
şi nicicând nu-i ajunge, cu toată depărtarea.
(2012)