Toleranţă

Primul aruncă piatra. Al doilea cu cuvântul
Taie profund în carnea oricărui sentiment.
Ai vrea să te înghită de tot, pe loc, pământul
Când ţi se dă sentinţa, aproape indecent.

Nu eşti trimis departe, în închisoare sumbră
Să îţi frămânţi acolo un timp prea preţios,
Ci eşti lăsat alături, un fel sărac de umbră,
Inferior, neînţeles şi cu tiparul ros.

Ai vrea să fii cu ceilalţi, o parte din întreg,
Să-ţi fie compania dorită, aşteptată
Dar vezi în ochii lor că nu te înţeleg,
Pe drumuri separate merg şi bat la altă poartă.

Ai vrea să strigi din toţi rărunchii după ajutor,
Să strigi aşa de tare, ca surzii să audă,
Să iei ca bază toleranţa, să le fii profesor
Ca să explici că mintea nu ţi-a fost zăludă,

Că poţi să fii mai altfel şi fără să fii rău,
Că dacă nu stai drepţi, atent aliniat
Nu-i ca să caşte pământul pentru tine hău
Ci, fără teamă şi regret, să spui ce ţi-e adevărat.
(2012)

Dintre atâţia oameni cât ţine pe întindere pământul,
călătorind prin viaţă,  găseşti pe cineva să înţeleagă,
să-l simţi alături cu inima, cu dorul şi cu gândul
unei prietenii cu acceptare-ntreagă: 
psi, almanahe, Arcon, Some Words, Scorpio, virusverbalis, Irealia, cammely, dor

Singurătate

Mi-a fost, cândva, iubirea o frunză îngheţată
pe ramul de copac, uitată de cădere.
Dar uite, dup-un timp, îmi fuse retezată
cu totul creanga uscată de tăcere.

Acum, pe semnul vechi mi s-au ivit lăstari...
Surâd pe-o amintire şi, uneori, o întrebare
cu vag ecou răsună spre depărtări prea mari
ca să primesc răspuns, peste atâta zare.

Dacă se-ntorce totuşi, aproape
mi se preling pe pleoape
cuvinte de demult.
Aş sta să le ascult

cum curg. De două ori.
Dar nu mai pot fiindcă nori
să cearnă din vorbele acelea nu mai sunt.
Au tot plouat şi s-au făcut pământ.

Deasupra au crescut petale ofilite,
tăceri neistovite cu spini înfipţi în palmă
în loc de mângâiere.
Spinii se smulg cu îndurare calmă.

Se sparge-n cioburi cea mai grea tăcere
şi, poate, flori răsar şi-n arşiţi nesfârşite,
firesc venite după ploi
când norii se împart la doi.

Căci, dintre toate câte sunt pe lume, infinit
e timpul şi bate pentru fiecare
în ritmul blând ce poate fi simţit
dacă te-atingi pe piept, în stânga... acolo unde doare.

Şi e viclean şi-adună inimi rătăcite,
şi le îmbată, le împrăştie în viitor,
puţin zgâriate, puţin peticite
şi le struneşte pentru încă un dor.

Dar i s-a ros şi veşniciei marmura sub paşi,
iar strunele, ciupite de timp, de-o vreme se subţie...
În loc, mângâieri amintesc de mustul pe care îl laşi
să se îmbete în vin - metamorfoză obişnuită şi vie.

Cu întâmplarea coaptă, chiar rumenă de-acum
şi cu ulciorul plin de tot trecutul şi de scrum,
având încă, ascunse dedesubt, urme de jar,
am cunoscut-o şi n-am înşelat-o la cântar.

Fiindcă-i dor în plus, neîmplinit şi căutând neîmplinirea.
E unde scrumul risipit se leagă şi-şi renaşte firea.
E adevărul fără fard prin care numai eu dau iama.
E cântecul în care ard fără s-arăt vreodată flama.
(2012)

Dor, SimonaR, Nymphetamine, Dragoş dialog

Ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd

I s-a întâmplat să calce pe bec,
mai demult, când umbla desculţă pe plafon.
Sângele a lăsat nişte pete roşii pe unde trec
amintiri în picaj pe lângă neon.
(A schimbat becul ca să-l vadă mai bine,
ca pe pragul de sus... fiindcă acum plafonul n-o mai ţine.)
I-a rămas ciobul înfipt în călcâi.
Semnul nu se mai vede, dar doare ca-n ziua dintâi.

Pe urmă a citit într-o carte
că ciobul fusese cândva sărut şi ispită,
că printre toate resturile acelea de sticlă sparte
ar fi trebuit să caute călcătura uşor ocolită,
s-aştearnă culcuş în talpă, in arcul ei,
în care să-l ocrotească pe sărut cu scântei.

Scria acolo şi despre el, că se temea
că ea nu va şchiopăta după sărut.
Ea ar mai fi putut aştepta
înainte să se îmbolnăvească de şchiopătare, acut,
sau ar fi putut să simtă sărutul ciob
dacă era capcană ca s-o ademenească rob.
La feminin, la rob se spune roabă
şi-i o unealtă de folos la treabă.

Ea, supusă din dragoste şi inocentă,
crezând că-aşa-i perseverentă
în sentiment, cărase multe, lăsase multe şi uitase
unde-ajunsese şi de unde plecase.
Se gândea de-o vreme numai la ciobul de bec, la lumina lui stinsă,
fiindcă, strivind un sărut, îi fusese prinsă
în flagrant delict inima şi condamnată pentru vină.
Uitase că el, sărutând-o, i-a promis c-are s-o facă regină.

În oglindă se vedea roabă şi şchiopăta. Târâia un picior.
Îşi căra inima greu, ca pe un ulcior
în care-şi adunase cu sârg toată viaţa.
Şi tot mai zâmbea când venea dimineaţa,
când ochii lui păreau să o vadă altfel decât oglinda ei mincinoasă.
Ochii lui îi spuneau că-i încă frumoasă.

A tras linie şi s-a socotit:
rid cu rid, câte erau de la surâs şi câte de la încruntare.
Sigur că se încrunta, călcâiul o doare!
Avea în dotare o mască zâmbitoare,
dar numărase şi mii de surâsuri adevărate
şi nici nu le găsise încă pe toate.

Oglinda nu minţise prea mult, voia s-o ajute la evaluare,
la concluzii pentru hotărâri şi acţiuni viitoare
şi îi striga prin ochii ce-o priveau de pe cealaltă parte,
pe care de-o vreme nu-i mai băgase în seamă,
strigăt mut de dinainte de moarte
(de moartea sărutului, moment în care se umpluse de teamă):

"Întoarce-te, femeie, întoarce-te pe dos
şi scoate la iveală ce ai tu mai frumos!
Chiar dacă ai în jur ochi răi, ce nu te văd
ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd."
(2012)

Almanahe dialog

Doamnă, flacără de toamnă

Desfrunzire de idei,
Ochii minţii cu scântei,
Tot prin ramuri de gând des
În păduri cu înţeles.

Desfrunzire de cuvinte
Ca să te aduci aminte,
Suflet mândru de femeie
Fără lacăt, fără cheie
Când Ea urcă în idee.

Desfrunzire ca un joc,
Joacă limbile de foc,
Jocului îi porţi noroc.
Chiar cu zborul efemer
Frunzele crestează cer.

Desfrunzire de pasiune
Într-a inimii genune
Arde aprig ca o toamnă
Aprinsă de tine, Doamnă!
(2012)

La mulţi ani, Almanahe!

Sub pleoapă

Te-am cuprins cu braţul, cu gândul...
Nu cred că erai tu, cugetul frământându-l.
Eram eu, rătăcind într-o poveste neîntâmplată
Ascunsă sub pleoapă, de tine, în noaptea-nstelată.

Stai în cuprinsul meu şi nu ştii că îmi eşti...
Dacă ţi-aş spune, mi-ai răspunde într-o doară: "Poveşti!"
Uneori te pierd în întuneric şi devii transparent,
Mă tem să nu te uit, dispărut permanent.

Te-am decorat sub pleoapă cu un zâmbet în plus,
Un dram de răbdare şi dor făr' apus,
Ţi-am şters cu radiera puţin din încruntare,
Câteva riduri mai vechi şi-o vorbă ce doare.

Aşa te-am desenat: un fel de ideal,
Nu chiar ficţiune pură, mai ai ceva real...
Dar mi te faci senin când mi te scurgi prin gând.
Ţi-aştern paşii pe pernă şi te ascult. Trecând.

Apoi se face noapte sub pleoapă şi cad stele.
Paşii au ritmul lor, ritmul tăcerii mele.
Cad, picură în somn ca boabele de rouă
Pe frunza mea de pleoapă, cea veche şi cea nouă.
(2012)

Oamenii dar...

Oamenii pot fi îngeri cu aripi de albastru,
Dar tălpile desculţe le scaldă în noroi,
Sau raza de lumină a gândului măiastru,
Dar aplecaţi sub foame, sub sete, sub nevoi.

Oamenii pot fi valuri cu creste de poveste,
Dar în povestea veche s-a strecurat şi zmeul.
Sunt pânze de corăbii în vânt, trimise veste
Spre zare. O lovesc şi sfarmă curcubeul.

Oamenii urcă vise pe scară de frânghie,
Dar se înnoadă ori se încâlcesc în ea.
Sunt joc şi înflorire, senină bucurie,
Dar ochiul de furtună e încercare grea.

Dar, spun în paranteză, cu zmeul de hârtie
Aleargă oamenii pe deal, pe vale, pe o idee pură.
Sfoara întinsă zbârnâie în încordare vie
Din ce în ce mai lungă, ca unică măsură.

Dar de la oameni-dar primim urmând semnele lăsate la psi.

Moment de rătăcire

Am crezut simplu că dragostea mi-e dată
Pe-acea întindere de trai real
Că lumea, circulară, se învârte toată
În jurul dorului de ideal.

Apoi, cu ochi uimiţi, am înţeles
Că, şi de paşii ni-s apropiaţi, putem fi singuri,
Că idealul e un dor crăpat prea des,
Ca lutul feţei, mască grea, cu riduri.

Atât de simplu ar fi fost, o singură persoană
Să-mi fi stârnit cuvântul iertător...
Poate a fost numai un fel de toană,
Poate că dorului, de-acum, nu-i mai e dor.
(2012)

Cum au prins trup din gând cuvintele la alţii aflaţi urmând cărarea de la psi.