Încă o iluzie

O iluzie ce creşte
sau grădina unui vis,
se deschide, înfloreşte,
te ridică din abis.

Teamă de singurătate
sau că vrei să strigi ce eşti,
ori că eşti tu şi că, poate,
vrei să ştie ce gândeşti

şi ce inima îţi face
să alerge ori să stea
împietrită-n carapace
lângă tine...cineva.

O speranţă de iubire
pare că s-a împlinit;
sau a fost iar amăgire,
înc-un vis fără sfârşit?

Şi târziu priveşti în urmă
şi alegi dintre iubiri
ca baloanele de spumă
curcubee amintiri.

Ştii ce eşti şi nu mai strigi,
dar în inimă ţi-e vie
spaima că ai să te frângi
de nu dărui o vecie

dintr-a ta prea scurtă vreme
iubirii adevărate
când din nou or să te cheme
doruri şi visări deşarte.

Iar ai să te pleci iubirii
sau, poate, într-un târziu
fi-vei umbra răzvrătirii
şi singur, dar nu pustiu,

ai să laşi oarbe iluzii
să moară neîntâmplate,
şi te scuturi de confuzii,
şi găseşti pace în toate.
(2010)

Scrum

Trec, se duc pe cărări
Neştiute de cei vii,
Lasă-n urmă întâmplări,
Vorbe, gânduri şi copii.

Se destramă ca un fum,
Amintirea lor cea dragă;
Ştiu c-au ars până la scrum,
Răsuflarea făr’să-şi tragă.

Au iubit, au râs, au plâns,
Şi frumoşi şi-atunci au fost,
Şi târziu, când s-au desprins,
Pas cu pas, de-al lumii rost

Şi s-au dus pe cărări
Neştiute, neumblate;
Ne-au lăsat întrebări,
Dacă, totuşi, se mai poate

Să găsim ceva, şi sfânt,
Şi frumos, şi-adevărat,
Să cârpim golul adânc
Care-n inimi s-a căscat?
(2010)

Străzi

Străzi aglomerate
Unde se ating
Haine , umeri, coate,
Nicicând ochi ce plâng,
Inimi nepătrunse
Sau iubiri ascunse.

Suflete, destine
Pierdute, străine
Aleargă, se zbat,
Trec neîncetat
Atât de zbuciumate.

Le înghite toate
Oraşul flămând
Şi rămân curând
Umbre cenuşii
În ceasuri târzii…

Dar pe străzi uitate,
Scufundate-n noapte
Şi-n tăcere deasă
Se-ntâmplă să iasă
Ochi cu lacrimi vii,
Inimi străvezii,
Şi în ritmul lor,
Paşi purtaţi de dor.
(2010)

Trandafir albastru

S-a deschis trandafirul albastru
sub penelul măiastru
al visului, al iubirii
printre trandafirii
roşii ca rugina
care-mi luminează grădina.

S-a deschis trandafirul albastru
cu umbre de nor, cu urme de cer,
cu străluciri de astru.
Mi s-a înfipt în inimă floarea,
prin sângele meu şi-a întins culoarea
şi aburi de eter
m-au trimis pe ţărmul visării,
la marginea zării,
unde nu se mai ştie
care mi-e inima, trandafirul sau cerul,
unde veşnicia şi efemerul
par totuna să fie.
(2010)

Inconştienţă

Câteodată vreau să plâng
ca streşinile la moartea zăpezii
pentru iubirea trecută,
dar, speriaţi, ochii rămân secetoşi
şi crud mă brăzdează arşiţa cu uscate nelinişti.
Atunci doresc în ploile primăvăratice
să mă rotesc bezmetică,
tălăzuind despletită între şiroaie,
aşteptând sărutul răcoros al ploii pe pleoape
şi vreau să sorb apa vie a cerului,
altui pârjol, cu linişte dăruindu-mă.
(1988)

Durerea

Sunt zile care-atârnă
De-o umbră de speranţă,
Şi pare să rămână
Doar un crâmpei de viaţă
De care să te prinzi
Cu încăpăţânare.
Sunt clipe lungi în care
Nu vrei să te deprinzi
Cu trista disperare,
Scrâşneşti din dinţi
Ca să nu plângi
Şi cauţi, şi aduni, şi strângi
Şoapte uitate şi cuminţi
Ce povesteau de fericire,
Le înţelegi, le creşti, le strigi târziu
Şi prin nimicul cel pustiu
Ce vrea să pună stăpânire
Pe blânda ta, ascunsă fire
Îţi aminteşti ce-au vrut să spună,
Le-auzi cum din trecut răsună
Ca un ecou, ca o părere,
Şi-apoi te scuturi de durere,
Şi te ridici să cauţi iar,
Chiar dacă ştii că, poate, e-n zadar…

Sunt zile când mai ai
O umbră de speranţă
Când ştii doar că erai,
Odată, plin de viaţă…
Şi în trecut te-ai mai mirat
C-atâta suferinţă şi durere
Suportă inima să poarte,
Şi cu obrazul mai ridat,
Pricepi că încă ai putere
Să suferi mai departe.
Apoi, şi mai uimit de-atât,
Parcă desprins de tine,
Priveşti cum sufletul sfărmat
Se-adună din bucăţi de lut,
Se leagă tot, întreg se ţine.
Încet se stinge focul viu,
Mocnit mai arde sub cenuşă
Durerea cu al ei pustiu.
Apoi pui lacăt peste înc-o uşă
Şi cheia o arunci în urmă,
Fumul uitării te alină
Îţi face inima senină
Şi suferinţa grea o curmă...
(2010)

Să fie

Când a plecat la drum, acum o vreme,
avea în faţa lui, ca să îl cheme,
şi idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte.

Şi-a luat în mâini credinţa că e-n stare
să izbândească-acolo unde calea are,
ascunse şi-ncâlcite, piedici, bariere
ce, parcă, stau la pândă, să-l sece de putere,
să-i spulbere speranţa, să-i scadă năzuinţa
şi să-i îngenuncheze şi dorul, şi credinţa.

De multe ori a fost atât de-aproape
să piardă drumul drept, să se îngroape
în tulbure minciună sau în corvezi ce leagă
pe cel care nu poate să-nţeleagă
că-i lung, anevoios şi fără de odihnă
zbuciumul care aduce, până la urmă, tihnă
în trupul obosit şi împăcare-n minte.
Dar el a reuşit să meargă înainte...

Şi-n calea lui s-au înşirat, apoi,
răscruci unde îl aşteptau nevoi,
necazuri, griji şi alte sarsanale,
şi-a mers un timp la deal, şi-apoi la vale,
s-a scuturat de praf, s-a căţărat pe stânci,
s-a ridicat, când a căzut în brânci,
a dărâmat şi ziduri care îl opreau,
s-a-nvins, ades, pe sine când erau
prea aprige, în inimă, dorinţe
şi-n focul lor ardeau uitate năzuinţe.

Acum e-aproape de sfârşit cărarea strâmtă...
Priveşte trist în urmă şi sărută
pământul care l-a ţinut şi, credincios,
i-a dat puterea lui în trupul ros
şi ostenit de-atâta străduinţă.
Ştiind că se apropie de nefiinţă
îşi aminteşte idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte...
A împlinit, din fiecare, o fărâmă,
dar le-a zidit temeinic, nimic nu le dărâmă;
şi fruntea şi-o înalţă cu mândrie:
a fost întotdeauna cum trebuia să fie.
(2010)