O viaţă

Ai apărut în lumea asta mare
cu ochi miraţi şi-atât de plini de soare
şi primul strigăt, prima luptă ce ai dat
a fost pentru un strop de aer minunat.

În braţe blânde ai fost cuibărit
şi ai crezut că greul s-a sfârşit.
Şi-apoi când ai ţipat a doua oară
nici nu ştiai că poate să te doară.

Şi nu ştiai nici ce era ce doare,
şi nici dacă în lumea asta mare
există leacul pentru-aşa o boală...
Şi sânul mamei te-a hrănit întâia oară.

Când ai crescut, să mergi ai învăţat,
şi ai căzut, apoi te-ai ridicat,
şi ai văzut o jucărie care
era tot ce doreai din lumea mare.

Ca să n-o ai era de ne-nţeles
şi pentru ea ai plâns şi te-ai ales
cu lecţia că nu-i de-ajuns să vrei
ca să primeşti şi că nu poţi să iei.

Ai mers la şcoală să-ţi fie mai uşor
poate, vreodată, într-un viitor
pe care încă nu ştii să-l dezlegi
fiindcă nu-i cunoşti acele legi.

Şi toate au rămas fără vreun rost
când o iubire cum nicicând n-a fost
te-a prins în dulce gheara ei
şi-n suflet ţi-a aprins scântei.

Poate o clipă ai fost fericit
şi-n multe altele ai suferit,
dar numai pentru clipa cea divină
ai vrut să faci din Ea regină.

Şi ai luptat pentru iubirea Ei,
ai risipit flori, vorbe şi idei,
în palma mică sufletul ţi-ai pus
să-l ţină vremea toată şi ceva în plus.

Apoi când ai crezut că zbori
pe cerul vieţii s-au iscat din nori
furtuni cu fulgere ce-au secerat
aripi întinse, zborul cel înalt.

Şi au venit apoi în valuri
lucruri mărunte printre idealuri
şi-atâtea piedici câte ai găsit
tu le-ai învins, de nu, le-ai ocolit.

Te zbaţi mereu, alergi încă un ceas
că-s numărate cele ce-au rămas
şi multe mai sunt încă de-mplinit
până ce vremea ta ajunge la sfârşit.

Cu pumnul strâns în care-ascunzi pastile,
tot ce mai vrei sunt doar vreo două zile,
să stai tihnit şi să priveşti la soare
ca să te bucuri, să uiţi că te doare.

Te mai întrebi de a avut vreun rost
zbuciumul pentru vise care-au fost,
şi-ai vrea să ştii câtă însemnătate are
viaţa ta scurtă-n lumea asta mare.
(2010)

Te amo

(traducere, acelaşi autor)

Cât de departe-n timp ar fi,
Mi-aduc aminte acea zi,
Mă bântuie stăruitoare...
În mai, era târziu, răcoare...

La uşă mi-a bătut tihnit;
Privind-o, am rămas uimit
De frumuseţea-i de nespus
De înger coborât de sus.

Şi fără să o pot chema
Era deja în casa mea
Dansând cu pasul ei uşor
Până s-o-ntreb de i-a fost dor.

În palmă mâna mi-a cuprins
Şi împietrit ca într-un vis
Am auzit două cuvinte
Vibrând în suflet şi în minte:
“Te amo...”
(2010)


Încă o poezie ca un vis sau un moment care nu se uită niciodată: Te amo de Andrei
Şi acelaşi talent, aceeaşi inspiraţie, aceeaşi scurgere melodioasă a cuvintelor.

În ochii mei, marea

Marea cu braţele întinse
spre zborul liber al pescăruşilor...
În ochii mei,
gândind la tine,
stropi de mare.
Marea cu braţele întinse...
(1990)

Repetare

Te-am repetat până când
nu ţi-am mai ştiut sensul,
aşa cum aş repeta un cuvânt
şi aş ajunge să-i percep numai
sunetul... ciudat, străin,
golit de adevărata lui identitate.
Ţi-am repetat fiecare silabă
până când ai început să te destrami
ca un fum albăstrui
în aerul limpede.
(1987)

Râu

Tu
eşti un râu;
eu
stau pe malul tău
şi-mi las mâna să cadă în apă,
uşor,
uşor de tot,
ca să n-o tulbure
şi-mi simt degetele vibrând
de fiecare gând
pe care îl ating.
Din greşeală
o lacrimă s-a scurs
de pe obrazul meu;
pe apă au apărut unde
şi aştept să văd
cât de mult
vor creşte
cercurile.
(1987)

Acasa sufletului meu

Cu inima curată de copil,
Cu gândul simplu şi umil,
Aş vrea să mă întorc mereu
La casa sufletului meu.

Aproape văd în zarea minţii
Cum sfâşie din cer cu dinţii,
Cu piatra lui împărătescă
Puterea stâncii să o crească.

În mii de ani l-au străbătut
Paşi tineri care s-au temut,
Paşi veseli, paşii curajoşi
Care-au pândit alţi paşi sfioşi.

Şi s-au clădit peste cărare
Povara lor nu-i este mare,
Aşa cum tot uşor o poartă
Povara sufletelor toată.

Căci prin desişul din pădure
S-au prins iubiri în rugi de mure
Şi s-a ascuns sub pietre grele
Ura din inimile rele.

Pe toate muntele le ţine,
Şi căprioare, şi feline,
Şi zbor de vultur printre nori,
Şi cerul norilor în zori.

Din piatra lui împărătească
Puterea stâncii să o crească
Să fur puţin din ea şi eu,
Acasa sufletului meu.
(2010)

Se joacă...

(traducere, acelaşi autor)

O fată curioasă în lumea asta mare
Ţine în palme totul ca pe jucării
Şi-i place să se joace, la fel ca fiecare,
Dar jocul cu iubirea n-aduce bucurii.

Căci inimi rămân frânte şi răni nevindecate
Şi focul pus în joacă le mistuie pe toate,
O fată atât de mică în lumea asta mare
Raiul mi-aduce-n flăcări, iadul în nemişcare.

O fată dulce, mică în lumea asta mare
Se-apleacă spre ispita de-a crede-ntr-un străin,
Şi nu pot să o pierd. Aşa o încercare
M-ar face să mă-ntreb de vreau să mai revin.

Cine plăteşte preţul unui moment de joacă?
“Doar mă distrez” nu-i ceea ce vreau să mi se-ntoarcă,
Înnebunit de toate… am sufletul scos la vânzare
Pentru o fată mică în lumea asta mare.
(2010)


She's playing... o poezie inspirată despre iubire şi suferinţă pe care am îndragit-o de la prima lectură. A scris-o cu mare talent Andrei.