Evadare în albastru

"Uneori visez să ating cerul cu mâna",
uneori l-aş prinde în pumnul închis,
aş rupe din nor un caier ca lâna,
din senin aş fura un albastru de vis.

L-aş păstra pentru când mi-ar fi dorul mai greu,
l-aş păstra într-un sipet cu lacăt de vânt,
l-ar sufla-ncuietoarea-n sufletul meu,
apoi l-ar scăpa evadat în cuvânt.
(2015)

Uneori ea visează să atingă cerul cu mâna.

O cumpănă

Un nor s-a ivit în zare şi e negru ca misterul.
Vântul îl învolburează, mătură cu el tot cerul.
Norul muşcă din senin şi-l înghite cu nesaţ,
Soarele se-ascunde iute să nu fie prins în laţ
şi un cor din altă lume asurzeşte tot văzduhul
şi, cu glasuri tunătoare, spune că-şi dă lumea duhul,
dacă nu pe veşnicie, atunci pentr-un ceas ori două,
cât din norul cel grozav precum la potop ne plouă.
Focuri se aprind în cer şi-l brăzdează des şi nu e
unul mai mic decât altul, unul nu-i o flăcăruie
Câte unul întrupat într-un paloş de lumină
se scoboară ca pe scări pân-ajunge în grădină
şi-apoi spintecă pământul ori vreun falnic arbore,
un călău ce judecă aducându-şi martore
tunete rostogolite plastic în prăpădul ploii
dintr-un munte în alt munte pe făgaşul lung al văii.
Fulgerele cumpănesc la dreptate o clipită
şi dreptatea împărţită e-arzătoare şi cumplită.
Norul ce-a iscat dezastrul peste ea şiroaie toarnă.
Plânge-n hohote natura dintr-o ne-nţeleasă toană.
O sămânţă strecurată de pohoiul astei ploi
într-o crăpătură strâmtă astupată cu noroi
pare un rebel ce-ncearcă s-o scape de la pieire.
E un bob ce poartă-n el miez firav de nemurire.
(2015)

Alte duzini, poate nu la fel de furtunoase, dar, cu siguranţă, pline de har găsiţi aici.

Poartă

În poartă aştepţi de o viaţă,
tăcută şi tristă paiaţă,
să cadă lacăte-n colb,
sfărmate de timpul cel orb,
să cadă şi stelele-n drum
şi-n urmă să nu fie scrum,
ci numai pulbere fină
de stea strălucind în lumină,
iar luna, făcută din ceară,
topită-ntr-o oarece seară,
să curgă pe lemn - lumânare
jelindu-l... Jelindu-te, oare?
Apoi lemnul porţii, bătrân,
trosnind din rărunchi, cu suspin,
s-a topit ca şi cum n-ar fi fost,
rumeguş, putregai fără rost.
După poartă era numai zarea.
Şi zarea era întrebarea...
(2015)

Gândul mă poartă din poartă în poartă...

Mantia cu visuri vechi

Mi-e uzată de acuma
mantia cu visuri vechi
şi rărită precum spuma
valurilor. În perechi
mi le-am tot lăsat în urmă,
pe sub pietre, pe sub paşi,
dar durerea nu se curmă
când nu vrei să mă mai laşi
să-nădesc cu fir de lună
mantia cea destrămată
şi să o purtăm de bună
tot pe rând: eu - câteodată,
tu - când mie-mi scade cerul
şi mă-mprejmuie tăceri
ca s-o umpli cu misterul
visului uitat în ieri...
(2015)

Am ţesut mantie din visări răsucite.

Când palmele îi sunt nepregătite

Îi pui în palme sufletul tău blând
când palmele îi sunt nepregătite,
când încă n-a aflat că mângâind
i s-ar întoarce mângâierile-nzecite.

Ai vrea să-i îmblânzeşti nehotărârea
când poate că nici n-a văzut că-i eşti,
tu îl visezi şi-ai vrea să-şi schimbe firea
ca-n visul tău, cea mai frumoasă din poveşti.

Ai vrea să te oprească pe-o muchie de seară
când stelele clipesc cu sfială pe cer,
să-şi rostească iubirea cu un zâmbet stingher...
Dar ochii lui spun c-o mirare amară:

"Mi s-a părut într-o zi că mă priveai din adâncuri,
din adâncuri de dor şi din miezul tău blând.
M-am întors dinspre tine şi-am plecat şuierând,
îmi era prea devreme în fapte şi-n gânduri.

Te-am văzut şi-alte dăţi, dar mi-a fost mai uşor
să mă uit ca prin tine, să pretind că nu ştiu.
Pierd iubirea de azi, dar nu-i încă târziu,
e şi mâine o zi, e atât viitor!

Ai să pleci pân-atunci într-o altă iubire.
N-am să ştiu ce-am pierdut. Ce nu ştiu, nu regret.
Tu-ai să fii fericită şi-ai să porţi un secret
în adâncuri de suflet, unui dor - amintire.

În altă iubire să fii înţeleaptă,
să cauţi pe linia vieţii, în palmă,
căuş pentru suflet şi dragoste calmă
dintre flăcări rămână la vârsta cea coaptă.

Lui să nu-i dai de-a gata inima-ţi bună,
nu-i arăta iubirea ca pe-un far...
Ca să îl îmblânzeşti, să-i fii tu lună,
el să te prindă în plasa de pescar."
(2015)

Din două comentarii lăsate la Claudia.

Vânăm

Nu ne e destul niciodată...
Ce nesătulă soartă
ne mână, ne adună, ne cere!
Nu ne e destulă iubire, nu ne e destulă durere...
Vânăm o pasăre albastră,
măiastră,
vânăm în inima noastră.
Vânăm o strălucire eternă de stea
pe fruntea ta, pe fruntea mea,
vânăm lacrima şi pustiul,
vănâm dorul, viul,
şi ne trebuie o viaţă întreagă
pentru vânătoare... Cine să ne înţeleagă?
(2015)

Joc. De noroc.

Un chip de demon mi se-arată-n noapte
şi bântuie-ntre umbre, şi murmură-ntre şoapte,
promite nevăzute, fermecător obraznic,
şi poleieşte tot ce îmi păruse groaznic
c-o picătură scursă din ochiul sec al lunii
şi din senin cu stele în marginea genunii,
de unde izvorăsc nori şi furtuni sub pleoapă,
de unde stă potopul la pândă când să-nceapă
un joc la cacialma cu zbateri lungi de gene
deasupra de obraji destinşi de somn şi lene...

Inspir o dat-adânc şi mă trezesc în zori
c-un dor neîmplinit. Mă scutură fiori
că parcă ştiu ceva, dar nu-mi aduc aminte
ce-mi prisoseşte-n gând şi-i lipsă în cuvinte.
Încerc s-adorm 'napoi şi să-mi înnod visarea,
să aflu unde-i asul şi unde renunţarea,
să-nvăţ când iute scot din mânecă norocul,
când pierd cu un surâs şi când continui jocul
până s-or destrăma pânzele cele albe
şi-or înflori a iarnă în păr florile dalbe.

Un chip de demon mi s-a prins în vis,
frumos ca o nălucă, tentant şi interzis,
şi, de n-ar fi venit la mine-n miez de noapte,
cred că l-aş fi făcut din farmece şi şoapte
şi mi l-aş fi păstrat - eternă promisiune,
din pleoapa stins-a lunii o ultimă minune -
să-mi mângâie-n tăcere singurătăţi târzii,
să-mi umple de himere secundele pustii,
apoi să-mi înfiripe aripi întinse, vii...
Sunt aripi renăscânde cu care îmi îmbii
visul să îmi rămână şi să îmi ia la joc
destinul, întâmplarea şi boaba de noroc...
(2015)

S-au adunat iar duzinarii în această noapte
şi din tabel îmi pare că se iscă şoapte.