Fiecare îşi are propriul adevăr

Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.

Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.

Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.

Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.

Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.

Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.

Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.

Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.

Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.

Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)

Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.

Haiku dicţionar

Creion

Trasează semne,
umbre ce luminează
albul hârtiei.

Pahar

Alege oameni -

optimişti sau pesimişti -

dintr-o privire.

Papuc

Confort domestic
atunci când nu te afli
dedesubtul lui.

Acuarelă

Adaos apei

în curgerea-i în emoţie

de la ochi la ochi.

Triunghi

Poligon închis
ce defineşte un plan
fără limite.

Brânză

Burduf de câine

cu mult potenţial ascuns

de ochii lumii.

Cochilie

Dacă o asculţi
ţi-auzi sângele zvâcnind
ca valul mării.

Glob

Minune vie,

stoarsă şi consumată,

încă acasă...

Producţie

Creată de om
pentru a trăi uşor,
face viaţa grea.

Gând

Înmugurire,

înrămurare şi-apoi

o înflorire.

Cal

Libertate smulsă
de hamuri şi de frâie
galopând sub şa.

Jucărie

Realitate

cu tentă ideală

în minţi de copii.

Broşa

Detaliu discret
purtat cu eleganţă...
bine înfiptă.
(2014)

Duzina celor
treisprezece cuvinte

se-nscrie-n tabel.

Magie albă

Fulgi de păpădie tandru îngheţaţi
se rostogolesc alene din înalt
şi îngenunchează simplu pe asfalt
ca să se sfârşească destrămaţi.

Se întind oglinzi privind spre cer,
mohorâte ca cenuşa întristării.
Prind în ele-ntunecarea zării
adâncindu-se în ultimul mister.

Paşi grăbiţi le sparg. În tulburare
tremură de frig pe pojghiţa subţire
norii sfâşiaţi în aşchii, a pieire,
şi sclipiri firave ca de lumânare.

Toamna, ca un puf de păpădie,
se deşiră pe o aripă de vânt
împlinind acelaşi legământ
de pustiu şi de nimicnicie.

Strălucirea iernii, albă şi curată
nu alină dorul. Gerul e tot moarte.
Fulgi de păpădie îngheţaţi împarte
ascunzându-i toamnei rochia pătată.

Un decor de vis, un castel de gheaţă,
candelabre zvelte de cristal fragil,
dantele suave cu contur labil,
închid în iluzii a naturii faţă

şi ne amăgesc cu magie albă
şi cu har de sculptor fără dalte-ori lut.
Ni se face alb în suflet viscolit şi mut,
prins la gâtul iernii... un trofeu în salbă.
(2014)

Cristale

Destin

Dărâm iluzii
din acel glob de cristal
al ursitoarei.

Candelabru

În miez de cristal
cascade de lumină
dizolvă mister.

Colier

Roşu transparent
înfloreşte a păcat
mătasea pielii.
(2014)

Despre cristale
au scris şi jucăuşii
înscrişi în tabel.

Vânând secunda

Am plecat în concediu pe-autostrada tinereţii,
mi-am scâlciat bascheţi, pantofi şi bocanci,
vânând secunda acerb, aşa cum vânează ereţii,
şi-aş fi vrut să mă vindec de timp, să-mi fiu vraci.

Mi-aş fi făcut sărbătoare din fiece pas,
din fiece sâmbure aş fi-ncolţit câte-o stea,
aş fi spart orice-oglindă la răscruci, la popas,
mi-aş fi smuls din iubiri ce povară-i prea grea.

În păr mi-aş fi prins lăcrămioare, parfum
din fragede cupe să-mi adie a soare,
în mâini aş fi strâns moi petale de fum
din visuri albastre, să le scarmăn fuioare.

Câte secunde-oi fi prins nu mai ştiu...
La vindecări, la examen am rămas cu restanţă
fiindcă un rid mi-a scăpat şi un fir argintiu
s-a strecurat printre lăcrămioare în faţă.

Nicio cremă nu-mi umple ridul şi nici
vreo vopsea n-ar ascunde argintul mereu.
M-am rătăcit la răscruci, de aceea-s aici,
într-altă drumeţie, dar ştiu, sunt tot eu.

Sunt tot cea plecată cândva pe o stradă
ce-mi promitea altceva, dar m-a dus
prin timp înainte, iar mersul corvoadă
s-a făcut de când drumul e-ntins spre apus.

Figurină fragilă din sticlă casantă
în care se scurge implacabil nisipul,
azi fug de secunda alergând în turnantă
spre albumul umplut prea devreme de timpul

de care credeam că mă pot vindeca.
Un urs mă vânează cu pas apăsat
oricât m-aş opune, oricât mi-aş striga:
"Tu să caşti ochii bine cât ai de umblat..."

Privesc înainte spre strada cea largă
pe unde îmi mân visuri vechi sau mai noi,
dar din trecut câte-o clipă prea dragă
răsare şi-atunci privesc şi-napoi.

Pe drum, între ieri şi ce-are să fie,
din praf ridic zaruri cu semne de stele
sau semne de nor şi furtună, şi-s vie,
cu sâmburi, vânări şi iubirile mele,

tot eu, cea tânără mereu, aici, unde se-aude
o inimă bătând şi alergând secunde.
(2014)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au legat în alte gânduri şi s-au adunat în tabelul găzduit de Eddie.

Vreascuri

Vreascuri trosnesc între două tăceri,
când paşii de azi se-aştern peste paşii de ieri.
Paşii de ieri ezitau căutând începuturi,
paşii de azi scriu istorii despre ziduri şi scuturi.

Un regret ca o toamnă în care ploaia îngheaţă
te încinge, şi-orbit de sălbatica ceaţă,
te sfărâmi ca un vreasc, te aduni într-o vale
ca un râu istovit de năpraznica jale,

şi curgi tulburat dintr-un vechi obicei,
şi nu ştii ce aştepţi ori s-aştepţi de mai vrei...
În plutire, pe ape putrezesc frunze moarte;
amorţeşti în trecut, dar te scurgi mai departe.

Înapoi ţi-a fost tot, înainte-i o zare...
Nu te cheamă... Tu fugi înspre ea; ţi-e salvare.
Te despoi de regrete ca şi cum ai fi pom,
îţi rămân frunze-n urmă cât să-nchege un om.

Cum ai fost încă eşti, doar veştmântul ţi-e nou.
N-ai ieşit prin miracol înc-o dată din ou.
Vreascuri trosnesc între două tăceri
şi se scutură-n vânt vorbe strânse mai ieri

şi în ele-s cuprinse nişte zgomote vii.
Când te faci că n-auzi şi că nu le mai ştii,
tot îţi bat ca un ceas măsurându-ţi trecut,
un tic-tac nu de timp, ci de inimi... sub scut.
(2014)

Roţi dinţate

Parc-ar fi stele cu razele frânte,
încarcerate de-alte stele cu dinţi.
Se rotesc împotrivă, supuse, înfrânte,
petrecându-se ştirbe în lăcaşuri cuminţi.

Au rosturi mici între ele şi-n ele,
dar împreună dau timpului rost,
o galaxie, un şir de inele,
un mecanism monoton şi anost.

Le pândeşte rugina, le înoadă rotirea,
le ciobeşte rotundul. Înfrânate subit,
li se uzurpă cu tristeţe menirea
şi se opresc. Timpul nu-i de oprit.

De câte ori nu le suntem asemeni,
rotiţe dinţate prinse strâns în urzeală
de braţe străine ori mâini calde de prieteni?
Ne macină timpul, ne pândeşte vreo boală,

ne învârte nevoia ori vreun dor mai înalt.
Ni-i foame de spaţiu, alţi dinţi ne-nconjoară.
Ni-i sete de altfel, ne-nvârtim cu păcat
într-un fel cunoscut pentru-a trei mia oară.

Ne strâng dinţi ce muşcă din visuri şi leagă
aripi nenăscute de umerii bonţi.
Roţi de alături par să-nţeleagă...
Ne punem piedici ca nişte netoţi.

Doar o mişcare ne este permisă,
un singur sens şi-i lipsit de-nţeles,
de multe ori, când dorinţa-i ucisă
în resemnare, neavând de ales.

In angrenaj, dovedit că-i fiabil
de generaţii de rotiţe dinţate,
când una dispare, un destin implacabil
trimite o alta la-nvârtit mai departe.

De cât curaj e nevoie să schimbi
ce ţi se dă prin lege ca soartă,
să opreşti învârtirea, să pleci să te plimbi,
să deschizi printre dinţi cu cuvântul o poartă?

De cât curaj e nevoie să-ntorni
în alt fel lumea cea mică în care
c-o mişcare de braţ ai putea să răstorni
o idee pe dos şi să afli cărare

şi, în loc să te-nvârţi pe un ax imobil,
să înveţi că există o culisare spre zare
şi apoi să descoperi, cu un zâmbet subtil,
că lumea întreagă-i cu atâta mai mare?

"Răzvrătire!" se strigă din piepturi prea strâmte
de roţi ce poartă ochelarii de cal.
Ţie nu-ţi pasă, fiindcă vine să-ţi cânte
amintirea de braţ care spintecă val,

fiindcă ştii că au fost răzvrătiri
ce-au demontat angrenaje, le-au salvat de rugină.
Din când în când se preschimbă rotiri
în spirale prelungi, terminate-n lumină.
(2014)

Astăzi, rotiţe dinţate şi mici,
am avut un prilej să-nvăţăm culisarea.
Cu speranţa că n-am irosit o şansă în marea
de vorbe făţarnice ale unor pitici,
vă invit să citiţi despre alte-angrenaje
de la Eddie -  pe link-uri, în controlate picaje.