Magie albă

Fulgi de păpădie tandru îngheţaţi
se rostogolesc alene din înalt
şi îngenunchează simplu pe asfalt
ca să se sfârşească destrămaţi.

Se întind oglinzi privind spre cer,
mohorâte ca cenuşa întristării.
Prind în ele-ntunecarea zării
adâncindu-se în ultimul mister.

Paşi grăbiţi le sparg. În tulburare
tremură de frig pe pojghiţa subţire
norii sfâşiaţi în aşchii, a pieire,
şi sclipiri firave ca de lumânare.

Toamna, ca un puf de păpădie,
se deşiră pe o aripă de vânt
împlinind acelaşi legământ
de pustiu şi de nimicnicie.

Strălucirea iernii, albă şi curată
nu alină dorul. Gerul e tot moarte.
Fulgi de păpădie îngheţaţi împarte
ascunzându-i toamnei rochia pătată.

Un decor de vis, un castel de gheaţă,
candelabre zvelte de cristal fragil,
dantele suave cu contur labil,
închid în iluzii a naturii faţă

şi ne amăgesc cu magie albă
şi cu har de sculptor fără dalte-ori lut.
Ni se face alb în suflet viscolit şi mut,
prins la gâtul iernii... un trofeu în salbă.
(2014)

Cristale

Destin

Dărâm iluzii
din acel glob de cristal
al ursitoarei.

Candelabru

În miez de cristal
cascade de lumină
dizolvă mister.

Colier

Roşu transparent
înfloreşte a păcat
mătasea pielii.
(2014)

Despre cristale
au scris şi jucăuşii
înscrişi în tabel.

Vânând secunda

Am plecat în concediu pe-autostrada tinereţii,
mi-am scâlciat bascheţi, pantofi şi bocanci,
vânând secunda acerb, aşa cum vânează ereţii,
şi-aş fi vrut să mă vindec de timp, să-mi fiu vraci.

Mi-aş fi făcut sărbătoare din fiece pas,
din fiece sâmbure aş fi-ncolţit câte-o stea,
aş fi spart orice-oglindă la răscruci, la popas,
mi-aş fi smuls din iubiri ce povară-i prea grea.

În păr mi-aş fi prins lăcrămioare, parfum
din fragede cupe să-mi adie a soare,
în mâini aş fi strâns moi petale de fum
din visuri albastre, să le scarmăn fuioare.

Câte secunde-oi fi prins nu mai ştiu...
La vindecări, la examen am rămas cu restanţă
fiindcă un rid mi-a scăpat şi un fir argintiu
s-a strecurat printre lăcrămioare în faţă.

Nicio cremă nu-mi umple ridul şi nici
vreo vopsea n-ar ascunde argintul mereu.
M-am rătăcit la răscruci, de aceea-s aici,
într-altă drumeţie, dar ştiu, sunt tot eu.

Sunt tot cea plecată cândva pe o stradă
ce-mi promitea altceva, dar m-a dus
prin timp înainte, iar mersul corvoadă
s-a făcut de când drumul e-ntins spre apus.

Figurină fragilă din sticlă casantă
în care se scurge implacabil nisipul,
azi fug de secunda alergând în turnantă
spre albumul umplut prea devreme de timpul

de care credeam că mă pot vindeca.
Un urs mă vânează cu pas apăsat
oricât m-aş opune, oricât mi-aş striga:
"Tu să caşti ochii bine cât ai de umblat..."

Privesc înainte spre strada cea largă
pe unde îmi mân visuri vechi sau mai noi,
dar din trecut câte-o clipă prea dragă
răsare şi-atunci privesc şi-napoi.

Pe drum, între ieri şi ce-are să fie,
din praf ridic zaruri cu semne de stele
sau semne de nor şi furtună, şi-s vie,
cu sâmburi, vânări şi iubirile mele,

tot eu, cea tânără mereu, aici, unde se-aude
o inimă bătând şi alergând secunde.
(2014)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au legat în alte gânduri şi s-au adunat în tabelul găzduit de Eddie.

Vreascuri

Vreascuri trosnesc între două tăceri,
când paşii de azi se-aştern peste paşii de ieri.
Paşii de ieri ezitau căutând începuturi,
paşii de azi scriu istorii despre ziduri şi scuturi.

Un regret ca o toamnă în care ploaia îngheaţă
te încinge, şi-orbit de sălbatica ceaţă,
te sfărâmi ca un vreasc, te aduni într-o vale
ca un râu istovit de năpraznica jale,

şi curgi tulburat dintr-un vechi obicei,
şi nu ştii ce aştepţi ori s-aştepţi de mai vrei...
În plutire, pe ape putrezesc frunze moarte;
amorţeşti în trecut, dar te scurgi mai departe.

Înapoi ţi-a fost tot, înainte-i o zare...
Nu te cheamă... Tu fugi înspre ea; ţi-e salvare.
Te despoi de regrete ca şi cum ai fi pom,
îţi rămân frunze-n urmă cât să-nchege un om.

Cum ai fost încă eşti, doar veştmântul ţi-e nou.
N-ai ieşit prin miracol înc-o dată din ou.
Vreascuri trosnesc între două tăceri
şi se scutură-n vânt vorbe strânse mai ieri

şi în ele-s cuprinse nişte zgomote vii.
Când te faci că n-auzi şi că nu le mai ştii,
tot îţi bat ca un ceas măsurându-ţi trecut,
un tic-tac nu de timp, ci de inimi... sub scut.
(2014)

Roţi dinţate

Parc-ar fi stele cu razele frânte,
încarcerate de-alte stele cu dinţi.
Se rotesc împotrivă, supuse, înfrânte,
petrecându-se ştirbe în lăcaşuri cuminţi.

Au rosturi mici între ele şi-n ele,
dar împreună dau timpului rost,
o galaxie, un şir de inele,
un mecanism monoton şi anost.

Le pândeşte rugina, le înoadă rotirea,
le ciobeşte rotundul. Înfrânate subit,
li se uzurpă cu tristeţe menirea
şi se opresc. Timpul nu-i de oprit.

De câte ori nu le suntem asemeni,
rotiţe dinţate prinse strâns în urzeală
de braţe străine ori mâini calde de prieteni?
Ne macină timpul, ne pândeşte vreo boală,

ne învârte nevoia ori vreun dor mai înalt.
Ni-i foame de spaţiu, alţi dinţi ne-nconjoară.
Ni-i sete de altfel, ne-nvârtim cu păcat
într-un fel cunoscut pentru-a trei mia oară.

Ne strâng dinţi ce muşcă din visuri şi leagă
aripi nenăscute de umerii bonţi.
Roţi de alături par să-nţeleagă...
Ne punem piedici ca nişte netoţi.

Doar o mişcare ne este permisă,
un singur sens şi-i lipsit de-nţeles,
de multe ori, când dorinţa-i ucisă
în resemnare, neavând de ales.

In angrenaj, dovedit că-i fiabil
de generaţii de rotiţe dinţate,
când una dispare, un destin implacabil
trimite o alta la-nvârtit mai departe.

De cât curaj e nevoie să schimbi
ce ţi se dă prin lege ca soartă,
să opreşti învârtirea, să pleci să te plimbi,
să deschizi printre dinţi cu cuvântul o poartă?

De cât curaj e nevoie să-ntorni
în alt fel lumea cea mică în care
c-o mişcare de braţ ai putea să răstorni
o idee pe dos şi să afli cărare

şi, în loc să te-nvârţi pe un ax imobil,
să înveţi că există o culisare spre zare
şi apoi să descoperi, cu un zâmbet subtil,
că lumea întreagă-i cu atâta mai mare?

"Răzvrătire!" se strigă din piepturi prea strâmte
de roţi ce poartă ochelarii de cal.
Ţie nu-ţi pasă, fiindcă vine să-ţi cânte
amintirea de braţ care spintecă val,

fiindcă ştii că au fost răzvrătiri
ce-au demontat angrenaje, le-au salvat de rugină.
Din când în când se preschimbă rotiri
în spirale prelungi, terminate-n lumină.
(2014)

Astăzi, rotiţe dinţate şi mici,
am avut un prilej să-nvăţăm culisarea.
Cu speranţa că n-am irosit o şansă în marea
de vorbe făţarnice ale unor pitici,
vă invit să citiţi despre alte-angrenaje
de la Eddie -  pe link-uri, în controlate picaje.

Areal

Areal nestăpânit unde arta se-nfiripă
când lumina se scufundă după zare într-o clipă,
iar arbitrii arlechin, arătări ca de poveste,
fac hotar dintr-un arac între umbre sus pe creste,
despletire de arin desluşită-n prag de seară,
destrămare de arcuş pe a cerului vioară,
armătură din aripi răscolind argintul lunii
când se-aruncă-nvolburate cum arau în vis nebunii
vântul aromat de flori asfinţite-n fân la soare,
toate-acestea-s plăsmuirea unei inimi călătoare

care-şi caută un loc unde să-şi înstăpânească
ritmul ei domol ce-odată se încumetă să crească
într-un vaiet de vioară răscolind până departe
văi adânci de dor şi creste - bucurii nemăsurate;
areal pestriţ în care ca un arlechin să-şi pună
ce culoare-i vine bine sub argintul scurs din lună,
ce parfum i se năzare din fâneaţa înflorită
înainte s-o cosească o cădere în ispită;
cer pe care se desfac ramuri de arin în scară
ca să urce pân' la aripi sunetele de vioară,
iar de la hotar încoace umbra să fie subţire,
numai umbră de aripă unduindu-se-n plutire.
(2014)

În arealul de cuvânt prin porţi deschise ne-ntâlnim
atâtea inimi călătoare: veniţi pe Blogul lui Cartim.

Nopţi albe

Ştii câte nopţi mi s-au albit de stele,
ştii câte stele-am numărat pe cer,
ştii cum dansau nebunele de iele
prin gândurile mele ascunse în mister?

Ştii cât mi-au strălucit de rouă
îndepărtând lumina şi lăsând în noapte
ochii aceştia orbi? Şi oare ştii cum plouă
pe suflet, pe iubire şi pe şoapte?

Ştii cât de lungă poate fi tăcerea
miezului stins de noapte îngheţată,
când încă n-ai gustat din fierea
cuvântului din urmă - niciodată?

Ştii cum o clipă ţine cât o oră,
ştii că o noapte nu se mai termină
şi spun că-i albă când se prind în horă
secundele, să nu spun că e vină?

Poate că ştii. Ţi s-a-ntâmplat şi ţie
în altă noapte, în altă renunţare
ce te-a adus în prag de insomnie...
Te-oi fi gândit la mine, oare?

Nu te-ai gândit, căci noaptea ţi-era plină
de un alt chip. Dar nu-i nimic.
Albă-ţi fu noaptea. Nu de la lumină...
Ai strâns în palmă stele şi le-ai pus în plic.

Le-ai fi trimis, dar nu ştiai şi unde...
Uşa închisă-n urma ei dispare.
A secerat cărări şi gândul nu pătrunde
în viaţa ei cea nouă şi te doare.

Cât doare? Cât de-adânc şi câtă vreme?
Ai să înveţi şi tu la fel ca mine.
Durerii te supui şi n-ai de ce te teme.
Aştepţi cu disperare să-ţi fie iarăşi bine.

Să-ţi spun acum secretul ori să fiu nemiloasă
şi să te las să-l afli singur şi fără ajutor,
când noapte după noapte cu albul lor apasă
şi albul lor e tot încercuit de dor?

Doare cât vrei, cât laşi, cât te supui,
doare cât sufletul neostoit încape.
Când ţi-e de-ajuns şi că-i destul îţi spui
nopţile albe îşi înnoadă ape

şi, dacă ţi-au rămas lacrimi neplânse,
ai să le-nchizi într-un adânc de amintire
şi ai s-adormi visând la stele strânse
în palmă... pentru încă o iubire.
(2014)

Nopţi albe sunt trecute în cuvinte,
poate c-un strop mai multă minte,
de cei care-au au răspuns la provocare.
Eddie e gazda noastră primitoare.
Sămânţa nopţilor acestea nedormite
a fost un gând dezvăluit pe blog
de Drugwash şi mă pun zălog
că l-am recunoscut şi că nu minte.