vineri, 14 noiembrie 2014

Areal

Areal nestăpânit unde arta se-nfiripă
când lumina se scufundă după zare într-o clipă,
iar arbitrii arlechin, arătări ca de poveste,
fac hotar dintr-un arac între umbre sus pe creste,
despletire de arin desluşită-n prag de seară,
destrămare de arcuş pe a cerului vioară,
armătură din aripi răscolind argintul lunii
când se-aruncă-nvolburate cum arau în vis nebunii
vântul aromat de flori asfinţite-n fân la soare,
toate-acestea-s plăsmuirea unei inimi călătoare

care-şi caută un loc unde să-şi înstăpânească
ritmul ei domol ce-odată se încumetă să crească
într-un vaiet de vioară răscolind până departe
văi adânci de dor şi creste - bucurii nemăsurate;
areal pestriţ în care ca un arlechin să-şi pună
ce culoare-i vine bine sub argintul scurs din lună,
ce parfum i se năzare din fâneaţa înflorită
înainte s-o cosească o cădere în ispită;
cer pe care se desfac ramuri de arin în scară
ca să urce pân' la aripi sunetele de vioară,
iar de la hotar încoace umbra să fie subţire,
numai umbră de aripă unduindu-se-n plutire.
(2014)

În arealul de cuvânt prin porţi deschise ne-ntâlnim
atâtea inimi călătoare: veniţi pe Blogul lui Cartim.

duminică, 9 noiembrie 2014

Nopţi albe

Ştii câte nopţi mi s-au albit de stele,
ştii câte stele-am numărat pe cer,
ştii cum dansau nebunele de iele
prin gândurile mele ascunse în mister?

Ştii cât mi-au strălucit de rouă
îndepărtând lumina şi lăsând în noapte
ochii aceştia orbi? Şi oare ştii cum plouă
pe suflet, pe iubire şi pe şoapte?

Ştii cât de lungă poate fi tăcerea
miezului stins de noapte îngheţată,
când încă n-ai gustat din fierea
cuvântului din urmă - niciodată?

Ştii cum o clipă ţine cât o oră,
ştii că o noapte nu se mai termină
şi spun că-i albă când se prind în horă
secundele, să nu spun că e vină?

Poate că ştii. Ţi s-a-ntâmplat şi ţie
în altă noapte, în altă renunţare
ce te-a adus în prag de insomnie...
Te-oi fi gândit la mine, oare?

Nu te-ai gândit, căci noaptea ţi-era plină
de un alt chip. Dar nu-i nimic.
Albă-ţi fu noaptea. Nu de la lumină...
Ai strâns în palmă stele şi le-ai pus în plic.

Le-ai fi trimis, dar nu ştiai şi unde...
Uşa închisă-n urma ei dispare.
A secerat cărări şi gândul nu pătrunde
în viaţa ei cea nouă şi te doare.

Cât doare? Cât de-adânc şi câtă vreme?
Ai să înveţi şi tu la fel ca mine.
Durerii te supui şi n-ai de ce te teme.
Aştepţi cu disperare să-ţi fie iarăşi bine.

Să-ţi spun acum secretul ori să fiu nemiloasă
şi să te las să-l afli singur şi fără ajutor,
când noapte după noapte cu albul lor apasă
şi albul lor e tot încercuit de dor?

Doare cât vrei, cât laşi, cât te supui,
doare cât sufletul neostoit încape.
Când ţi-e de-ajuns şi că-i destul îţi spui
nopţile albe îşi înnoadă ape

şi, dacă ţi-au rămas lacrimi neplânse,
ai să le-nchizi într-un adânc de amintire
şi ai s-adormi visând la stele strânse
în palmă... pentru încă o iubire.
(2014)

Nopţi albe sunt trecute în cuvinte,
poate c-un strop mai multă minte,
de cei care-au au răspuns la provocare.
Eddie e gazda noastră primitoare.
Sămânţa nopţilor acestea nedormite
a fost un gând dezvăluit pe blog
de Drugwash şi mă pun zălog
că l-am recunoscut şi că nu minte.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Pietre de duzină

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Şi o brichetă-ar fi, cu flacăra ei albă,
mult mai strălucitoare în freamătul lumesc.

Îmi pun un colier din pietre de duzină
peste cămaşa neagră a nopţii fără stele
Nici luna nu răsare, nici pietrele lumină
nu strâng în răsucirea de zar cuprinsă-n ele.

În ghete ascund gheare, la fel şi în mănuşi.
Îmi ţin cu dinţii strânşi mâniile captive,
să nu-şi găsească ţinta pe după cele uşi
care închid pretexte şi falsuri drept motive.

Să fie, să pretindă, să se prefacă-n fapte.
Şi faptele tot prefăcute or fi şi s-or petrece.
Eu am să fiu acolo sau poate-oi fi departe...
Ce cern prin sita vrerii, cum n-ar fi fost s-o trece.

Rămân în sită strânse doar pietre de duzină
cu greutate-n înţeles şi adevăr în miez.
Le ţin ca pe-o comoară în palmă şi mi-e plină
de liniştea din ele speranţa când visez.

Le prind una de alta şi fac un bibelou,
o operă de artă mereu neterminată,
un bulgăre diform (îl şlefuiesc), un ou
în devenirea firii, o lacrimă-ngheţată.

Trec în revistă vremuri, subtile transformări
ce-au dobândit cândva contururi şi volum.
Cu pietre de duzină am bătucit cărări,
din ele am să-mi fac în faţă, iarăşi, drum.

Ţin candela aprinsă, o pâlpâire slabă
ce-abia de se zăreşte printre lumini ce-orbesc.
Ca un dragon bătrân, în ou cu coaja albă,
speranţa, drept comoară, o apăr şi o cresc.
(2014)

Cu pietre de duzină la Eddie în tabel
m-alătur duzinarilor încă o dată.
Au scris cu-aceleaşi vorbe şi nu mai sunt mirată
că au găsit alt sens şi-au scris într-un alt fel.

marți, 4 noiembrie 2014

Singurul lucru pe care îl au în comun

Azi cântăm.
Am lăsat deoparte pixurile,
am uitat de toate instrumentele ascuţite.
Unele lasă urme nobile,
sânge albastru
din cel strâns în urna aceea
în care ar fi trebuit să ascund
cenuşa gândului
din calea vântului.
Altele fac sângele cel adevărat să iasă la lumină,
ruginiu şi stins,
o pată pe albul imaculat al pânzei,
al hârtiei.
Şi hârtia are muchii ascuţite.
Da, dar înainte de a fi strânsă în pumn,
înainte de a fi făcută ghem.
E bine să depeni hârtia cât e încă nepătată,
cât încă n-au ars-o cerneluri.
Jocul de lumini şi umbre ucide curiozitatea.
Urmele de cenuşă
ar putea să te facă să o întinzi
ca pe o petală de trandafir
din care ai scurs seva.
Azi cântăm fără cuvinte,
fără regrete,
fără mirări.
Cântăm despuiaţi de ele,
alb, cu altfel de emoţie.
Una pe care cuvintele nu o pot prinde
ori n-o pot cuprinde.
Şi-atunci ne rămâne închisă
într-un zâmbet,
într-o lacrimă,
într-o clipă.
Singurul lucru pe care
toate acestea îl au în comun
e trecerea.
(2014)

duminică, 2 noiembrie 2014

Noiembrie

Îmi curge prin vene noiembrie iar,
îmi curge în râuri de frunze pe vânt,
îmi lasă în vreme un semn de hotar
între mine şi mine, cea din cuvânt.

Îmi intră noiembrie-n inima plină
de toamne-adunate din vârstele mele,
în cuibar închegat din scântei de lumină
culese din ploaia de frunze, de stele.

Se prelinge noiembrie în oase pe-ascuns,
se închide-n durere ca şi cum i-ar fi casă,
îmi sărută obrajii cu ploi şi-i de-ajuns
ca să iert şi mă minte că-s încă frumoasă.

Despletit se răsfiră prin pletele mele
şi-i devin prelungire din zare în zare.
Sunt noiembrie eu ca o horă de iele,
închegată din vânt, luând din flăcări culoare.
(2014)

Timpul ne-alungă în toamna târzie,
înfiorări ne cuprind în decorul aprins,
cuvântul ne-adună şi iar ne îmbie
să ardem în el păstrându-l nestins.
Şi-apoi ne găsim într-un loc primitor
şi citim lângă sobă despre-un gând, despre-un dor...

Dor cuminte

Am lăsat timpul să domolească furtuna,
am lăsat liniştea să cadă pe timp,
am lăsat noaptea să-şi adauge luna,
am lăsat răsăritul să se spele pe chip.

N-am înţeles şi-am cătat adevărul,
nu l-am găsit şi-am uitat să-nţeleg.
Nici n-am nevoie să muşc iarăşi din mărul
ispitei spre-a şti. Vreau mărul întreg.

N-am judecat şi am dat ce-am cerut
când să nu fiu judecată pretind.
Când în mister te-ai cuprins şi-ai tăcut
mi-am amintit de tăcere cu jind.

Căci şi pe mine tăcerea mă-mbie
în adăpostul ei cald şi pufos.
Priviri se opresc pe acea cochilie
în care nimic niciodată n-a ros.

Mi-s nopţile blânde, cuvinte nu-mi pleacă,
ci mi se-adună cum ştiai înainte.
Inima timpul îl bate, nu-i seacă,
tu îmi lipseşti, dar doru-i cuminte...
(2014)

vineri, 31 octombrie 2014

Vindecare

În timp ce pensula îi dezmierda tabloul,
în timp ce pânza îşi pierdea din puritate,
halba de bere se golise jumătate,
iar din ţigară lângă filtru rămăsese scrumul.

Cu degetele răsfirate, tremurând nervos,
îşi răvăşise freza din nou, a suta oară.
Pe masă, în pachet avea doar o ţigară,
iar prin fereastra largă-l privea un cer lăptos.

Se destrămau cocorii către zare,
nori se-ntremau în flăcări din geana de lumină,
dorul albastru se stingea în vină
şi flori se răzvrăteau în ultima visare.

Într-un dovleac se cuibărise spaima
arzând prin ochii larg deschişi în noapte.
Tăceri prelungi se desfăceau în şoapte
de fâlfâiri de aripi amintindu-i taina.

Fiori de frig, fiori de teamă deasă
îl scuturau din amorţirea firii.
Pietre ieşeau din somnul nemuririi
şi se făceau nisip în scrâşnetul de coasă.

În ochii de pisică lucea un colţ de iad
pe-o pată de-ntuneric cu umbra şi mai neagră,
alunecare iute, groază care aleargă
pe-acoperişuri ude în timp ce stele cad.

Maşina timpului încremenise în rugină.
Cu sufletul la gură, ţinându-şi răsuflarea
se-oprise clipa. Neîntâmplată, întâmplarea
dormea în aşteptarea seminţei de lumină.

Tabloul său lugubru înlănţuise-n ramă
un colţ întunecat de suflet chinuit.
Îi amintea coşmaruri şi cât a suferit...
Culorile şopteau de crâncena lui teamă.

Eliberat de demoni, a luat o pânză albă
şi l-a acoperit. Stafia spaimei lui
a dispărut sub giulgiu. De-atunci apusul nu-i
decât moment de zâmbet şi de visare calmă.
(2014)

Din sărbătoarea de import şi duzina de cuvinte
un tablou mi s-a ivit într-un colţ ciudat de minte.
L-am pictat cu-alte unelte decât cele-obişnuite
fiindcă pânza şi penelul mie nu mi-s potrivite.
Iar la urmă, leacul meu nu-i să îl ascund de mine,
ci să îl aduc la Eddie printre scrieri mai senine.