Diamant

Perfecţiune ce spintecă lumina-n şlefuire,
făcută să împodobească o altă perfecţiune
cu muchii ascunse care taie genune
în suflet şi-o umplu cu vis - peste timp arcuire.

Legământ veşniciei când ne sunt frunze-n vânt
clipele focului, clipele setei de ploaie,
când curajul cel orb ramul nu şi-l îndoaie
de teamă de ce-i neştiut pe pământ.

Un bob de lumină ce întrece oţelul
în lupta cu timpul şi materia surdă,
un fulger de gând ce n-avea să se-audă
când în el, fără tunet, se-adunase tot cerul.

O ispită ce prinde înăuntrul ei stele
şi-apoi le împrăştie iar împrejur
desfăcându-se-n raze care trec de contur
şi dansează lumina ca o horă de iele.

Diamant

(acrostih inspirat de Matilda)

Desferecat din tină,
Inimă de lumină ,
Adevăr şi dorinţă,
Mărturiseşte credinţă
Aprinsă de iubire
Niciodată trădată,
Taina şi dezvăluire.
(2014)

Diamant în cuvinte au scris astăzi cu toţii
şi-l lasă-n vitrină în cumpăna sorţii,
să furăm înc-un zâmbet, să ne pună pe gânduri
când citim diamantul - raze vii printre rânduri.

Următorul paragraf

Un arhivar de amintiri
rafturi umplea, umplea sertare
cu file strânse în dosare
supuse lentei prăfuiri.

Totul se ordona precis,
c-un simţ al vremii infailibil,
detaliat şi-aşa sensibil
încât le-ai fi găsit şi-n vis.

Un raft pe-o stinghie fragilă
a scârţâit, a pârâit
şi-apoi s-a răsturnat subit
rupând ori rătăcind o filă.

Iar arhivarul, schimbând feţe acre,
s-a apucat de reparat
şi-apoi de strâns şi ordonat
dosarele cu pagini sacre.

În rama vechiului dulap,
cioplind un şanţ cu dalta,
a introdus, luat de gata,
înc-un sertar în care-ncap

anexele adăugate
ca prelungiri în viitor,
urmări ce au avut izvor
în amintirile-arhivate.

La radio se întâmpla
pentru a nu ştiu câta oară
o melodie: o chitară,
un glas vibrant care uimea.

Senzoriala experienţă
lipsea din raftul răsturnat
şi, pe deplin emoţionat,
a-nlocuit acea absenţă

cu amintirea mai recentă,
în alt dosar, pe altă filă
ce-şi aştepta praful, umilă
în trecerea indiferentă.

În lunca vremii vânturam
studiul de caz înscris mai sus
şi cântăream cât praf depus
mi-ar frânge-un raft dacă eram

eu arhivar în locul lui...
Dar eu mai uit, mai pierd, mai scad,
mie secundele îmi cad -
nisip în timpul meu hai-hui.

De-aceea, când găsesc o filă
la care n-am gândit demult
şi-nvii surâsul vechi şi mut,
îmi amintesc de-acea copilă

care nu-şi arhivase visuri,
n-a strâns, ci-a ars în sentimente,
în flăcări iuţi şi-n jaruri lente,
pe pisc ori margini de abisuri.

Nu cântăresc pulberi şi praf .
Măsor distanţe şi albastru,
drum cu tovarăşi ori sihastru
în următorul paragraf.
(2014)

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte sunt arhivate în tabelul găzduit de Eddie.

Ca un mănunchi de maci...

Mi se făcuse-un fel de primăvară
târzie şi-nflorită ca un mănunchi de maci.
Tumultul ei făcuse să apară
în sufletul meu tânăr un alt tumult, stângaci.

Dar repede s-a revărsat pe chipul tău banal
şi repede te-a îmbrăcat în stele,
ţi-a pus coroană şi-am plecat la bal
pe-un cal măiastru îmboldit de iele.

M-ai învârtit în dansuri în văzduh,
flăcări dansau când ne atingeam privirea
ca un mănunchi de maci împrăştiat de-un duh
şi dansului i-am pus un nume nou: iubirea.

Mi se făcuse vară în tot acel pârjol
şi-o sete dezlegată adânc la rădăcină.
Ca un mănunchi de maci mă scuturam de dor
când nu-mi erai aproape, când nu-mi erai lumină.

Te întorceai din când în când cu ploi
şi-mi înfloreau în roşu cuvintele şi zarea,
şi iar dansam aşa cum numai noi
ştiam şi aprindeam sub paşii iuţi cărarea.

Mi-ai spus că munţii nu sunt prea înalţi,
mi-ai spus că marea nu-i de-ajuns de mare
ca dansul să ni-l curme şi că nu sunt alţi
ca tine dansatori sub lună şi sub soare.

Ca pe-un mănunchi de maci m-ai adunat în glastră
şi dansul mi l-ai strâns în strop sălciu de apă,
zarea mi-ai pus-o-n ramă îngustă de fereastră
iar focul mai putea doar în apus să-ncapă.

Munţii erau departe, marea se distilase
sub vântul vorbei uitate în trecut,
curgeau pe-obraji petale, parcă ne blestemase
mănunchiul trist de maci, împuţinat şi mut.

Sub tălpi îmi stau petale, sânge de primăvară,
dansul ameţitor pe toate le-a strivit.
Ca un mănunchi de maci m-am scuturat spre seară...
Oare te-oi fi crezut? Oare te-oi fi iubit?
(2014)

Eddie a lansat a şasea ediţie găzduită de el a jocurilor noastre şi ne-a oferit o melodie ale cărei versuri au stârnit ca reacţie poezia aceasta.

Vorbe frumoase-n cântec şi promisiuni eterne...
Cât dragostea trăieşte şi cât e-adevărată
or fi şi ele împlinite, dar când e scăpătată
cuvintele-s doar umbre, cochilii seci şi terne.

Întâlnire

Ne-am întâlnit cândva pe firul unui gând,
eu îl puneam în vers, tu-l murmurai cântând,
eu împleteam cuvinte şi le prindeam de el,
tu sunetele blânde le picurai la fel.

Tu îl vindeai în piaţă, îţi întindeai taraba,
eu îl uitam pe-o foaie ori îl dădeam degeaba,
ţi-l cumpărau pe bani cei care îl ştiau
şi mi-l furau pe-un zâmbet cei care îl găseau.

Nu, nu-l găseau pe foaie şi nici pierdut pe-alei,
ci îl aflau ascuns, strâns bine, prins în ei.
Şi cei care-l plăteau, plăteau tot ce erau
când sufletele lor cu gândul tău cântau

a împlinire veche ieşită la lumină.
Mie-mi cânta cuvântul, sufix şi rădăcină,
ţie-ţi curgea ca vântul prin ramuri înflorite
şi îţi ningeau petale de sunet în ispite.

Măşti ni se spulberau şi nu băgam de seamă,
măşti le cădeau şi lor şi nu simţeau vreo teamă
de-această despuiere, de-atâta translucid
vibrând ca o vioară şi de-adevăr avid.

Ne-am întâlnit cândva pe firul unui gând.
Ne cunoşteam demult, nu ne-am văzut nicicând
şi nu ni s-or atinge privirile vreodată,
dar întâlnirea noastră e-atât de-adevărată...
(2014)

Ne-am întâlnit la o răspântie sub un cuvânt ca semn
şi ca ispită ce-i făcuse metaforei îndemn
ca să se zămislească şi povestirii să se spună.
Apoi la Eddie în tabel cuvântul ne adună.

Cadou

Din ramuri zboară fluturi aurii,
alai în nunta ultimei iubiri
şi zbateri căutând prin amintiri
în care să învii, din care să revii.

Văzduhul s-a umplut de foşnetul sălciu
şi paşii macină iubiri din vară,
fluturii cad, tristeţi se înfioară,
uitarea şi pământul le risipesc târziu.

Curg fluturii, curg lacrimi pe tăceri,
se scutură din inimi o urmă de lumină
şi focul de pe ramuri e fals şi plin de vină
când spulberat e focul amiezilor de ieri.

Îmbracă-mă în şoapte, îmbracă-mă în dor,
adu-mi încă o dată toţi fluturii cei vii,
alungă focul rece al crengilor pustii
şi dă-mi în dar amiaza ca să mi-o fac fuior
din care-i torc iubirii un fir de viitor.
(2014)

Alte cadouri făcute sub semnul provocării de luni s-au adunat în tabel la Eddie.

Pe marginea norului

Pe marginea norului a înflorit din lumină
un trandafir, o rătăcire de-afară de grădină.
L-aş fi cules fiindcă nu mă tem de spini...
Cine s-ar teme de aburii cei fini?
L-aş fi cules, dar n-am ajuns la el,
şi-atunci făcut-am din lumină un inel.
L-am prins în laţul din închipuire
ca pe un gând iertat de timp, dintr-o privire.
L-aş fi păstrat, dar soarele urcând pe cer
a mistuit în nefiinţă vremelnicul mister.
Captiv încă-n memorie îl ţin o clipă sau un an,
până când altui nor i-o înflori alean
stârnit de raza piezişă de la soare.
Apoi în nerostire numai o întrebare
îmi va isca nelinişti în liniştea tăcerii:
care din trandafiri - încununarea verii -
cernut de-o zbatere de geană neaşteptată şi fugară,
rămâne-va în amintire măcar până spre seară?

Trec oameni. Printre atâtea răsărituri
trec fără veste ca floarea de lumină -
o răsucire de filă dintr-o revistă plină
cu întâmplări banale, cu naşteri, cu sfârşituri.
O canapea de nor, un pat cu baldachin,
o rază dintr-un vis le colorează clipa.
Un rând dintr-o scrisoare în care cu aripa
întinsă, sângerând, un gând se-nalţă plin
pe marginea de nor, a înflorire trecătoare,
dezleagă clipa şi-o întinde cu ardoare
cadou eternităţii, neîngrădit de zare.
(2014)

M-am întors printre cuvinte, cel puţin pentru o zi... Vă mulţumesc pentru gândurile calde de la jocurile de acum două săptămâni. Îmi pare rău că n-am găsit energia de a vă răspunde la timp.
Poezia se înscrie în tabelul duzinii, găzduit de Eddie.

Duzina de cuvinte, adică două seturi...

Dau pagina cu milă şi pe fila albă
ezit să scriu, ezit să desenez.
Vreo câteva secunde înlănţuite-n salbă
aştept să se întâmple un sâmbure, un miez.

Dar sâmburii nu ies din filele nescrise.
Nicio viziune nu răsare din nimic.
Stiloul nu alunecă însingurat prin vise,
ci-l poartă palma, în podul ei cel mic.

Neliniştită, mâna înscrie şir de semne
prin care ochiul trece de coala de hârtie
spre zări nebănuite, tăcute şi solemne,
spre murmur neşfârşit şi spre idee vie.

Nu e nimic măreţ într-o hârtie goală.
Un gând ce, nechemat, izbeşte-n poarta minţii
o poate-nnobila şi dintr-o simplă coală
devine giuvaer cu pietre şi înscripţii.

Iau foarfeca şi-o tai pe o diagonală.
Gândul ciuntit îl răsucesc pe jumătate.
Silabele înstrăinate se cheamă cu sfială
şi se lipesc anapoda, aşa, desperecheate.

***

Mă uit ca mâţa-n calendar la ce e scris pe filă
sau ca viţelul ce se-ntoarce de la păscut acasă
şi, derutat de poarta nouă, se scarpină de plasă
şi cu copitele frământă întruna în argilă.

Să ştiţi că eu până acum nu am avut viţei,
dar de pisici sălbăticite ograda îmi e plină
şi-au invadat de-o vreme-ncoace şi-o parte de grădină.
Un clan de fiare-n jungla curţii care pretind că-s lei
cu mersul îngâmfat, elastic, cu salturi de-acrobaţi
se-aruncă după câte-o frunză de parc-ar fi cârnaţi.

Mai am nevoie de o mâţă ca să formez echipa
de fotbal care fugăreşte ce dă toamna pe jos:
frunze şi câte-un măr stricat de viermi şi ros.
Pisica neagră, ceasul rău şi îndeobşte clipa
în care şoarecele s-a gândit să intre la căldură
se cheamă toate ghinion lovind în creatură.

N-am adunat clanul de mâţe, mă rog, pardon, de lei
să caute la mine-n casă, să prindă şoricei
fiindcă îl înlocuiau cu mii de puricei.
Am pus otravă dintr-o pungă. Culoarea-i azurie
îndeamnă şoarecul să intre-ntr-o dulce reverie
şi-apoi s-adoarmă fericit pentru o veşnicie.

Păcat că n-a primit din start putinţa să-şi aleagă
clipa eternă, aceea care i-a fost lui cea mai dragă.
Păcat e şi de-a mele mâţe că mie mi-a fost milă
să fi pus mâna pe furtun şi, c-o mişcare-abilă,
să fi ţintit un jet de apă direct în blana lor
şi să înec toţi paraziţii, să-i văd pe toţi cum mor.

Poate că iarna să-i stârpescă când gerul aprig muşcă.
Eu umplu un pahar cu ţuică şi-n loc să beau o duşcă,
vărs în zăpadă-un strop de-alcool, să fie de pomană
pentru toţi paraziţii noştri având sau nu o blană.
(2014)

Astăzi duzina s-a-nchegat din două jumătăţi,
cu mare caznă şi târziu, şi nu ca alte dăţi
când muzele-mi şopteau cuvinte. Încă mai am noroc:
Eddie-a lăsat poarta deschisă ca să intrăm în joc
şi-n noaptea asta friguroasă... Ca să mă încălzesc
măcar în suflet ştiu reţeta: ceai cald şi vă citesc.