Ecouri

Ridic cu graţie arcada stângă,
călătoresc pe-un vis şi îi plătesc arvună,
sub liberul arbitru cărările să-şi strângă
când umbrele ecou în cercuri se adună.

E omenesc ecoul trăirilor trecute,
un rămăşag cu timpul şi cu fiinţa mea.
Vuia cândva în văi închise strâns în munte,
astăzi se pierde stins în margine de stea.

Aş zice că i-e lene să bată prea departe,
dar ştiu că înc-aşteaptă ascuns printre tăceri
în stare de latenţă, un murmur vag de şoapte
din urmele lăsate pe chipul meu de ieri.

Ridic cu graţie arcada stângă.
Mişcarea iniţiază un val în univers.
Un alt ecou se naşte, cel vechi trece pe lângă
şi-apoi se împletesc în acest ultim vers.
(2014)

Ecouri se revarsă iar din cuvinte-alese
şi toate se adună pe blogul lui Cartim.
În mintea fiecăruia duzina altfel ţese,
de-aceea vă invit cu toţii să citim.

Gustul toamnei

Toamna frunzele obosesc şi coboară pe vânt,
pregătindu-se să urce primăvara în muguri.
Copacii miraţi se-nfioară jelind
în tăcere, 'nălţându-şi despuiatele trupuri.

Când un om oboseşte nu se scutură-n vânt,
nu-şi trimite cuvântul să zacă-n tăcere,
dar se-mbracă în iarnă şi ninge albind
mirări peste gânduri rămase stinghere.

Toamna-i incendiu fără fum şi cenuşă,
e iz de pământ înmuiat pe cărare.
Un om lasă-n urmă deschisă o uşă
şi urme de paşi pe inimi, pe zare.

Toamna se stinge în albul ninsorii.
Un om se aprinde printre fulgi de zăpadă.
Lumina lor blândă-i călăuză spre zorii
în care nu uită niciodată să creadă.

Mi-e toamna duioasă, cu gust de ninsoare
destrămată-n cuvinte albastre, rimând.
Mă rezem cu fruntea pe-un umăr de zare,
las inima-n cuib de zăpadă, plăpând.

Frunzele au nevoie de-o iarnă
ca să urce în muguri, lumina s-o prindă.
Un om are muguri care trec peste toamnă,
iar înflorirea i-e mereu renăscândă.

E toamna aceasta cu gust de plecare,
dar mugurii sunt şi rodul e dar.
Cu toate c-aş vrea, parcă nu doare tare,
un om ninge cald în cuvinte cu har.

C-un pas mai departe, dar cu gândul aproape
ne suntem, rămânem şi ningem cuvânt,
ea cu zăpezi potolite pe pleoape,
eu ning cu frunze peste pământ.
(2014)

Ultima psi-luneală sau prima provocare de luni, cum vreţi să-i spuneţi. Au scris sub acelaşi titlu şi se înscriu în tabelul găzduit pentru ultima oară de psi jucăuşii din Clubul cuvintelor.

Scufundare în clipă

Am trăit sub salicedru ,
scorburatino mărunt,
închis într-un unghi diedru,
amănunt cu amănunt,
şerpuind coloanagrama
gândurilor prin pădure,
încercând să scutur rama,
mierea timpul să n-o fure.
Căci mi-ereau (sic!) dulceţi în miezul
salicedrului ascunse:
elevătuire-n crezul
lucrurilor nepătrunse,
betealambic datând
din uitatul secretacic
ce amesteca în gând
o licoare cu iz magic,
anoduli lucind în noapte
precum licuricii minţii,
perenglote înnodate,
de cuvânt ţinând cu dinţii.
Un vecin portocalandru
îmi aduce foi pe vânt
murmurând în şoaptă, tandru.
Nu-nţeleg niciun cuvânt...
Dar pricep fără cuvinte:
salicedru-i cât o lume.
Se apleacă să m-alinte
şi mă cheamă blând pe nume.
Mi s-a sorbituminat
adăpostul plin cu miere
şi bocancora a stat
în nisipul ce nu cere
de la valul vremii milă,
ci se-mprăştie-n risipă,
turnataţie umilă
scufundându-se în clipă.
(2014)

Nu credeam să am timp să scriu această duzină, ultima găzduită de psi. Mă bucur că am reuşit...

Scânteie

Scânteia se stinge-n cenuşă, să ştii,
când focului aer nu-i ajunge destul,
când îl sufocă măruntul şi când nesătul
de visare albastră uiţi cum să fii.

Am pierdut-o cândva şi nici n-am simţit
că-mi lipseşte aripa, căci nevoie n-aveam
când târâş îmi duceam povara. Eram
o tăcere prelungă-n cuvânt amorţit.

N-o doream înapoi între clipele seci,
n-aşteptam o minune să-mi aprindă surâsul
ori lacrima limpede să răscoale iar visul.
Despicam fără noimă bătucite poteci.

Încovoiată sub vreme de corvezi, neiertată
de-amănuntul cerându-şi un drept prea nedrept
să supună un suflet ori un gând înţelept
sub nimicul vremelnic m-am găsit dintr-o dată.

Coborâsem adânc într-o searbădă vale
în care lumina se schimba în tăcere.
Am aprins o scâteie arzând în durere
şi-am ştiut de atunci că mi-e singura cale.

Şi dacă durerea n-ar fi fost să m-aleagă,
dacă măruntul mi-ar fi fost de ajuns,
mulţumită de clipă fără muguri în plus
pe umeri acolo unde-i povara întreagă?

Sau dacă-n durere, îngropată-n cenuşă,
m-aş fi găsit sufocată şi stinsă mereu?
Dacă uitasem de tot să fiu eu?
Dacă în suflet se-ncuiase o uşă?

Astăzi surâd şi scânteia mi-e vie.
Nu-mi pasă că-s unora doar motiv de mirare,
o fiinţă ciudată, rătăcită-n visare.
Nu-i searbădă clipa şi nici eu pustie...
(2014)

Răspuns la o întrebare pusă de psi.

O călătorie spre centrul inimii

În miezul ei speranţa mai pâlpâie, se zbate,
o singură lumină ce şi-a legat cuvântul
de viitorul neştiut. I-i stăpânit avântul
de murmurul tăcerii ce-n întuneric bate.

Am prins-o între ziduri: o ultimă cetate.
La porţi am pus zăvoare şi lacătele grele
lasă să treacă luna şi doar câteva stele
dincolo de tăcerea care statornic bate.

Mi se aştern fuioare din frunzele uscate
la umbra lor şi vântul anume le adună,
grămezi dintr-un trecut, ecou ce mai răsună
prin lungile tăceri prin care încă bate.

Îmi stau de pază răni aproape vindecate
ce-şi caută uitarea veghind pe metereze
şi-s încă dureroase şi, parcă, mult prea treze
când în cetate ritmic tăcerea-n tihnă bate.

Se-aude o chemare mai nouă decât toate
şi lacătele cad, porţi se deschid în şoaptă,
ca fumul se destramă zidirile şi-aşteaptă
al altei inimi zvon, tăcere ce-altfel bate.

Ziduri, zăvoare, toate deodată sunt uitate.
În loc, un cântec blând îşi murmură visarea
şi umple în cascade cu armonie zarea.
În necuprinsul ei, fără de zid cetate,
liniştea se aude de două ori cum bate.
(2014)

Călătorim în inimi prin poartă de cuvânt.
Îşi zămislesc povestea şi-o dăruie apoi.
Luăm ce ne dăruiesc şi cu emoţii noi,
îmbogăţiţi c-un zâmbet, vânăm acelaşi vânt...

Amurgul tăcerilor

Cad stele şi dor
în amurgul tăcerii
lacrimi lumânări.

Amurgesc tăceri.
Din sângele lor, în gând,
răsar cuvinte.

Iubiri în amurg
destramă tăcerile
fâşii de suflet.
(2014)

Răsar cuvinte
în amurgul tăcerii,
se fac psi-luneli.

Un inorog în miezul unui vis

Un inorog, o nălucire de vis în catifeaua nopţii,
vindecător de suflete cu dar de alinare,
sălbatic în avânt şi blând în căutare,
şi-a împletit cărarea cu drumurile sorţii.

Un alchimist naiv ce încerca o alipire
între destinul său şi aurul ideii,
plecat asupra lumii şi ignorându-şi zeii,
s-a întâlnit cu inorogul şi-albastra lui privire.

―Tu, înţelept ce vindeci dorinţele deşarte
şi cureţi răul cu apă de izvor,
să-mi dai puterea să uit de necuprinsul dor
care mă mână zi şi noapte din mine mai departe.

Lasă-ţi albastrul din privire să inunde
inima mea ce jinduieşte pân' dincolo de zare
sau, dacă nu, condu-mă pe-a timpului cărare
şi-arată-mi ce să caut şi pe unde.

―Om bun, văratic eşti în ani şi inima-ţi curată
n-are nevoie de darul meu de vindecare.
Drumul pe care-l ceri mi-e neştiut şi are
doar pentru tine rost, doar ţie paşii-ţi poartă.

De-ţi pare uneori incert şi ezitarea te cuprinde
adu-ţi aminte de scânteia ce te-a stârnit întâi
şi credincios ideii şi inimii rămâi
chiar şi atunci când oboseala capcanele-şi întinde.

Şi ochii tăi sunt inundaţi tot de acel albastru
pe care vrei să-l scurg în tine, dar prea plin
ţi-e sufletul. Pe umeri ţi-e destin
să porţi în mugur aripile de vis măiastru.

Alegera-i a ta, dacă le creşti sau, dimpotrivă,
dacă le tai din carne şi sângerând din miez
te vei goli de-albastru, de ideal, de crez.
În loc de drum ai să străbaţi o noapte în derivă.

Lipsă pe harta lumii, vopsit în cenuşiu,
uitat ca praful sub talpa nemuririi
te-or mătura secundele din împlinirea firii,
salubritate necesară pentru decorul viu.

Dar aurul ideii, mereu strălucitor,
ispită care cheamă de dincolo de zare,
se înmulţeşte când l-atingi şi înc-o depărtare
pune-ntre el şi tine, înc-un dor.

Şi te-or urma şi alţii, orbiţi de strălucire,
când n-ai să fii decât un gând în mintea lor:
cel care-a-mpins c-o poartă mai aproape de izvor
zarea ideii şi visul albastru de-mplinire.
(2014)

Alţi inorogi din visul lor de alchimişti
ce-amestecă idei şi le pun în cuvinte
găsiţi aici şi luaţi aminte
cum aurul din ele-i motiv ca să exişti.