O dragoste?

―Când ard în ce scrumieră îmi adun cenuşa?
Când plec cine-mi închide-n urmă uşa?
Când calc alături de treaptă pe o scară
cine mă prinde sau cine mă coboară?
Când mă aşez şi scaunul e rupt
cine-l propteşte? Iar pasul întrerupt
cine-l înnoadă drumului prea scurt?
Cine îmi căptuşeşte scorbura cu stele?
Cine îmi netezeşte noaptea, cu rindele,
scândura cerului ca s-alunece pe ea
un pic de vis, un pic din fruntea mea?
Cine mă scuză că sunt sclifosită
şi caut scame în ochiul cu ispită
ce-ar scrie un scenariu în care m-a schimbat
fără vreun scop precis. Cine?... că am uitat.

―Nu te-aş lăsa să arzi până la scrum,
iar uşa nu ţi-o-nchid când pleci la drum,
ci sufletul mi-l ţin deschis, fără lăcată,
sperând c-ai să revii să-l bântui, dragă fată!
Când treapta-ţi fuge-alunecând de sub picior
mi-aş face treaptă inima cu dor
şi aş spera să calci pe ea cu milă,
să nu zdrobeşti, să nu uiţi că-i fragilă.
Un reazem, un spătar, un umăr sau un braţ,
o cârjă pe cărare şi drumul cu nesaţ
să ţi le-ntind sub pasul cunoaşterii de sine?
Aş sta mereu în umbră, m-aş încânta de tine!
Iar stele, câte vrei, le-aş face boltă plină
în scorburi, în pădure, ba chiar pe rădăcină
de gând ca să-ţi inunde visarea cu lumină,
iar fruntea ta să fie destinsă şi senină.
Ce tu gândeşti că-i moft, că vrei să fii cum eşti,
e dreptul tău mereu, din cele mai fireşti.
Nu ai să uiţi cine sunt eu vreodată...
De-ajuns e să-ţi priveşti în suflet, dragă fată,
fiindcă, de-am reuşit să împlinesc ce-am spus,
pecete am lăsat în urmă, fără-apus.
(2014)

Cuvintele duzinei găzduită de psi au inspirat prima parte a poeziei. Şi pentru că titlul psi-lunelii din această săptămână îi vine mănuşă, l-am folosit preventiv, pentru cazul în care nu voi avea o altă idee în timp util, aşa cum mi se pare acum.

A doua parte, cea care întregeşte mesajul, a răsărit din provocarea venită dinspre Semnul spre carte, lansată de Anca. Ea "ne invită să ne imaginăm o întâlnire între două personaje literare. Până aici nimic neobişnuit. Dar ce aţi zice dacă aceste personaje ar fi din cărţi diferite? Ce şi-ar povesti ele la acea întâlnire? Ar găsi un limbaj comun? Ar rezona unul cu altul? S-ar urî sau s-ar îndrăgosti? Şi-ar mai dori să se întâlnească şi altă dată?" N-am răspuns la fiecare întrebare şi nici măcar n-am numit personajele. Vă las pe voi să le daţi chip şi nume, după inspiraţia şi preferinţele voastre.

Semnul spre carte este o campanie iniţiată de Adi Sonia Spatariu, având ca scop darul de carte către copii şi tineri cu posibilităţi materiale reduse, dar dornici de lectură. 

- Mecanismul de desfăşure al campaniei se află aici;

- Pagina de Facebook a proiectului: facebook.com/Semn.SPRE.Carte;

- Grupul de pe Facebook: https://www.facebook.com/groups/semnsprecarte;

- Situaţia cărţilor primite si trimise spre viitorii beneficiari: http://atshort.com/carti.

Falsidrama lui februarie

Se stinge zăpada-n noroaie
şi ceaţa plânge a ploaie.

Copacii pustii se îndoaie
sub ultimul vifor din iarnă
Stau singuri pe câmp, a dojană,
ulii înfipţi ca o rană
în alb sfâşiat de pământ.
Şi, parcă adusă de vânt,
zăpadă şi-au pus în veşmânt
pe pieptul cel mândru-nfoiat.
Tovarăş văzduhul, omătul li-i pat,
iar frica de clonţul de-oţel îngheţat,
de ochiul cel crud ce zăreşte numicul,
de gheara ce strânge până scurge şi picul
de suflet rămas după spaimă de moarte
le lasă pustiu împrejur, în departe.

O dramă? Nu cred, e foamea banală
de prădător ce nu iartă, nu-nşeală
în lupta aceasta mereu inegală.
(2014)

Eu am aruncat deja o privire pe la cei care-au fost mai harnici decât mine. Flasidramele lui februarie sunt diverse şi surprinzătoare. Le găsiţi adunate, ca în fiecare luni, în tabel la psi.

Despre genul neutru

Genul neutru nu e androgin,
nici numai transformare
din masculin
în feminin
prin dedublare
sau multiplicare.
Genul neutru-i mai puţin
când se traduce prin indiferenţă,
dar când înseamnă toleranţă mă închin
celui ce îl adoptă şi-i fac o reverenţă.
(2014)

Jocul Irealiei, stăpânit de hazard,
ne-a adus dintre rânduri de carte
genul de cuvânt în care se ard
înţelesuri diverse. Să le aflu pe toate
n-am încercat, dar citind mai departe
pe cei care-au scris s-or dezveli şi altele, poate.

Timport

Timport pe tâmple.
Un cursalt
înalt
era să mi se-ntâmple,
dar m-a oprit un simbolid. Un semnervos
s-a instalat în suflet, dureros.

Apoi am născocit macarieni,
un fel mai colorat şi nou de marţieni,
şi i-am ascuns bizar în tufisură,
fără elan, fără presalt, fără măsură,
să umple golul cu prezenţa lor
şi să alunge urmele de nor.

Sursa imaginilor

Dar mi-au rămas vreo câteva ciudatini
şi le-am afişurat pe pagini
cu faţa eliternă şi lucioasă.
Apoi le-am pus în nisipet pentru păstrare,
să le găsească generaţii viitoare
ce poate-or trece de becluză mai uşor
şi vor aprinde tâmplelor alt dor.
(2014)

Spre lămurirea cuvintelor necunoscute
priviţi imaginile şi vă imaginaţi
sau, şi mai bine, căutaţi
în dex-ul din tabelul psipsinei, căci vor fi mai multe,
pentr-un cuvânt, sensuri alese...
În diferite minţi şi înţelesurile sunt diverse.

Ne învăţăm cu moartea

Puţin câte puţin murim:
întâi un sentiment, o întâmplare
pe care n-o mai ştim,
pierdută în uitare.
Şi încă nu ne doare...
Punem în loc alt timp şi credem că-i la fel,
dar măcinişul lui, nisip dintr-un castel,
se scurge în clepsidra din trup, chiar dacă inima
nu-şi potoleşte ritmul, dorinţa, patima...

Apoi ne lasă o încheietură,
beteagă, şubredă punând înţepătură
sau poticneală-n mers ori în îndemânare.
Durerea se învaţă şi trece-n nepăsare.

Nici nu băgăm de seamă puţinul dintr-un an:
puţinul cel de moarte, durere şi alean...
Ne învăţăm cu moartea, totuşi nu învăţăm pe noi,
chiar dacă devenirea
ne umple de nevoi
şi ne împuţinează nemurirea.

Ne învăţăm cu moartea cu mult mai dureros
privind în jur pustiul din ce în ce mai gros
în care greu distingem după aproape-o viaţă
un chip de mult ştiut. Lacrima de pe faţă
demult ni s-a uscat,
iar ochii, nu ştiu cum, parcă ar fi secat...

Îi numărăm în minte, îi cerem înapoi
pe cei ce ne lipsesc şi, când nu vin la noi,
înăbuşim durerea într-un cotlon mărunt
şi ne-aruncăm în zi după vreun amănunt.

Ne învăţăm cu moartea după aproape-o viaţă,
dar nu cu moartea noastră... Păstrăm mereu speranţă
că n-o să ni se-ntâmple, că, poate, mai târziu,
când ne vom sătura de tot ori de pustiu...
Aşa de nesătui de clipă şi de vis,
aşa de speriaţi de noapte, de abis,
glumim pe seama ei şi mergem mai departe
spre cel mai sigur lucru din lume dintre toate...
(2014)

Într-o dungă...

Soarele stă într-o dungă,
tăcerea se scurge prelungă
în culori pe marginea zării.
Pe undele ei plutesc cocorii mirării.

Tăcerea stă într-o dungă,
zarea se scurge prelungă
în întuneric. Conturul de cer
se topeşte în lutul iubirii, mister.

Din zare n-a mai rămas decât o ghicitoare,
cerul şi lumea sunt o menghină mare
din care-au scăpat în departe, în sus
stele şi lună. Apoi s-au stins, au apus

când lumina apare subţire-ntr-o dungă,
tăcerea rămâne în noapte, prelungă,
soarele stârneşte un murmur banal,
iar ochii visează deschişi, ireal...
(2014)

Ce frumoasă eşti...

Motto: "Şi m-am gândit: moartea, destinul, dispreţul, nu-ţi trebuie decât tinereţe ca sã le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!"
Magda Isanos - Despre iubirile mari

Stăteau pe bancă într-o seară asemenea oricărei alta
şi nu ştia ce îi venise să-şi depene prin minte soarta.
O cunoscuse-n tinereţe şi sângele i s-a aprins
din clipa-n care i-a surâs, surâsul ei desprins din vis.

N-a fost uşor să-i fure dorul, nici s-o sărute prima dată.
Când s-a-ntâmplat, iubirea lor era atât de-adevărată,
deşi a lui plină de patimi, a ei - de vise de fecioară
şi de mirare c-a lui lipsă făcea ca sufletul să doară.

Ca să găsească leac la toate, potecile şi le-au legat
spre-aceeaşi casă bătrânească, dar ce minune de palat
li se părea că-i străjuieşte când se iscau dintr-o privire
scântei de aur şi lumină ce colorau întrega fire.

N-a fost uşor nici drumul lung pe care-au mers tot împreună
şi, netezindu-l şi-ndreptându-l, au căutat calea cea bună.
Ori amândoi, ori câte unul s-au poticnit din când în când,
dar celălalt era aproape c-o vorbă bună sau c-un gând.

Au fost şi nori, au fost furtuni dezlănţuite de nevoi...
Nu le-au lăsat să îi inunde, le-au domolit tot amândoi,
dar au uitat de-atâta mers de mângâieri, de vorbe multe.
Tăcerea plină de-nţeles au învăţat să şi-o asculte.

Trecuse viaţa peste ei sau ei trecuseră prin viaţă?
Răspunsul nu avea oricum acuma nicio importanţă.
Stăteau pe bancă într-o seară, ea îl privea tot cu blândeţe,
el, numărându-i printre riduri, a adunat tot frumuseţe
şi ca în cea mai minunată din câte-au fost oricând poveşti
i-a murmurat în şoaptă moale: "Femeie, ce frumoasă eşti..."
(2014)

Ce frumuseţi or fi pe lume şi le-au tăiat gândul şi calea
la psilnatici vom vedea urmând la psi cum ştim cărarea.