Decembrie, luni

Decembrie, luni, am să plec înspre sud
întârziată de-un gând dureros şi absurd
că iarna mi-ar fi mai cuminte o dată,
că gerul s-ar duce alte căi să străbată.

Decembrie, luni, am să fug dinspre toamnă
în vara cea coaptă în miez dulce de poamă,
am să merg pe cărare de vis de zi lungă
ca viscolul aspru să nu mă ajungă.

Decembrie, luni, a venit prea devreme...
Aripi de cocori au uitat să mă cheme
în zborul lor strâns, aliniat cu rigoare
de pala de aer ce le poartă spre soare.

Decembrie, luni, e întâmplarea risipă
ce mă prinde mereu rătăcită-ntr-o clipă
când încă dansez în focul culorii
şi nu mă îmbie de plecare cocorii.

Decembrie, luni, aş dori să nu fie
pe-aici, prin cuvântul cu neaua pustie
şi, dacă tot vine, eu aş cere-amânare
până m-oi duce mai aproape de soare.

Decembrie, luni, nu mă iartă, nu vrea
să-mi lase din ierburi şi frunzar catifea
aprinsă-n incendii, ci-o vopseşte pe toată
cu brumă şi-omăt alburiu, fără pată.

Decembie, luni, mă doare privirea,
îmi arde zăpada dor pribeag şi simţirea...
De-aceea m-aş duce în ţările calde,
o pasăre tristă care zborului cade.
(2013)

Alte scrieri, cu acelaşi titlu, s-au adunat în clubul psi.

Treceri

Asfinţit

Pânzele albe sfâşiate de vânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
străvezie pictură ce de mult nu mai miră.

Purtate pe raze strălucind dinspre soare,
spre seară se sting cenuşiu în orbire,
când apa se tulbură-n verde şi are
tiv destrămat în gălbui, irosire...

... în dulcele zării aprins înainte
de moartea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiorii-nserării prin oase se ţes.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul lăsat de soare-n cădere.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, fără vrere.

Când toate au ars jarul nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din flacăra-i dusă,
se scufundă în sine, amintire adâncă
a luminii învinse, de-ntuneric străpunsă.

În urmă rămâne ca după oricare
incendiu veridic, înnegrit şi obscur,
din care-a pierit firul viu de culoare,
peisaj scris cu umbre destrămând din contur.

Şi când ceru-i ca smoala şi iarăşi e noapte,
când nimicul se face stăpân în privire,
printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire.

Răsărit

Printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire,
când ceru-i ca smoala în sfârşitul noapte,
când nimicul e încă stăpân în privire.

Peisaj scris cu umbre, înnegrit şi obscur
rămâne în urmă, spulberat de oricare
incendiu veridic destrămând din contur
în care se naşte firul viu de culoare.

Când toate se-aprind noaptea nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din umbra-i apusă,
se scufundă în sine, bezna adâncă,
amintire învinsă, de lumină străpunsă.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul iscat de soare-n urcare.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, cu mirare.

În dulcele zării aprins înainte
de ivirea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiori se deşiră ca un palid eres,

se dizolvă, dispar cenuşiu şi orbire,
se tubură-n verde apa cerului şi-are
tiv destrămat în gălbui, irosire
înecată în raze strălucind dinspre soare.

Străvezie pictură ce de mult nu mai miră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
pânzele albe sfâşiate de vânt.
(2013)

Pictează tablouri cu duzina culorii,
apoi se adună la club autorii...

Ape tulburi, ape repezi

Ape tulburi, ape repezi
peste pietre, peste lespezi,
peste tot ce-ai vrea să lepezi.

Că sunt tulburi - tulburare
inimii atunci când doare
drept pedeapsă la visare.

Că sunt repezi ca să spele
în vâltoare - doruri grele,
în cădere - cer de stele.

Apele care nu iartă
niciun suflet, nicio vatră
vin de dincolo de poartă.

Poarta o frâng în risipă
într-un val şi într-o clipă,
poarta ca semn pe aripă.

Dar pe unde-a fost odată
zid de piatră, azi e poartă
nouă şi nedescuiată.

Unde-a fost poartă, zăvor,
azi e urmă de izvor
pentru lacrimă şi dor.

Unde-au fost apele tulburi,
abia dacă îmi mai murmuri
despre curcubee fluturi.

Unde-au fost apele repezi,
umede-s pietre şi lespezi.
De iubire nu te lepezi.

În senin se întrevede:
semnul de aripă verde
zborului i se încrede.

***

Ape tulburi la mânie
ochii tăi îi iau în silă,
ape repezi îmi sfâşie
inima-n genunchi, umilă.

Ape tulburi în cuvinte
cu ocară, să mă doară,
ape repezi pun în mine
peste pietrele de moară.

Ape tulburi te cuprind,
ape repezi mă sfârşesc.
Ape tulburi sapă rid,
ape repezi l-adâncesc.

Ape tulburi limpezeşti
cu surâs blajin pe gură,
ape repezi mi le-opreşti
în zăgaz de-mpletitură.

Ape tulburi, ape repezi,
împletite-s liniştite.
Curg fântânile pe lespezi,
însetări ni-s potolite.
(2013)

Alte ape curg la fel,
repezi, tulburi, în tabel.

Stele-n cerul gurii

Ieri pe la prânz era încă soare
şi nu se anunţaseră ploi viitoare
sau viituri scurgându-se fâşii din nori.
Ieri pe la prânz încă erau culori.

Azi, după pala de vânt, totul s-a stins:
lumina de cenuşă, ochiul de cer învins.
Am pregătit paltoanele-n cuier
şi-o pălărie cu boruri de mister

sub care să-mi ascund fiorii din privire
când palpitaţii în piept îmi dau de ştire
că toamna îşi dăruie şi ultima suflare
palpabil în palmele cui cere şi cui n-are

nevoie de sfârşitul ei pustiu şi ud.
Paltini se scutură prelung, zălud
şi-ncheagă din ramuri împletite-un palanchin
în care s-ar plimba cu lene, fără chin

melancolia mea şi a oricui se lasă
prins de tristeţe siropoasă.
Doar că melancoliei nu-i place să ne părăsească
pentru plimbări aiurea-n lectica-mpărătească

a toamnei, chiar de-ar fi sculptată-n palisandru.
Melancolia ne cuprinde tandru
şi palid se agaţă de-un palat ,
dar nu din cel de piatră şi adevărat,

ci-n cel din cerul gurii, pe bolta palatină
unde cuvintele se-opresc cu vină
că înainte de rostire vor să strălucească stele
şi se lipesc în constelaţii cu puncte după ele.

Apoi desprinse de pe cer ca stele căzătoare
purtate-n fum de gând, fuioare,
se rânduiesc şi ard încinse în curmeie,
şi, minunându-ne, fac trup pentru idee.
(2013)

Din palanchin coborâtă,
cortina deschide vedere
în pala mirării
spre gândul palpabil,
descins încins de sub pălărie.
Paltoanele sunt de prisos,
nu feresc de palpitaţii,
nici de gustul palid al neaşteptatului,
al neaşteptării.
Palmele transpiră a nerăbdare
pe dantela de palisandru,
arabesc de cuvânt.
Paltinii veşniciei parcă foşnesc,
iar în palat ne-aşteaptă palatina psipsina.

Fiindcă-s om

Am fost lumină fără niciun nor,
am fost iubire aprigă şi dor,
am fost înalt de munte despicând un cer,
am fost visare ce sfidează tot ce-i efemer,
am fost preaplinul fără margini al inimii naive,
am fost nestrămutare de ţeluri şi motive.

Apoi m-am frânt în risipirea întâmplării
şi mi-am pierdut în întuneric nemărginirea zării.

Am fost tăcere, aripă stinsă,
am fost cădere necuprinsă,
am fost argintul înnegrit de lacrimi
şi mi-am secătuit şi ultimele patimi,
am fost pustie de vis şi cer căzut în tină,
mereu cea vinovată, fără vină.

Apoi m-am răzvrătit şi-am devenit cuvânt
şi zbor de gând pe aripa de vânt,
am lustruit argintul în priviri senine,
iar patimile le-am udat cu doruri pline,
visul l-am împărţit în stele vii în noapte,
şi-n ploaia lor mi-am curăţat şi vină, şi păcate.

De ce? Fiindcă-s om şi vremea mi-e prea scurtă
ca să mă irosesc, înfrântă fără luptă...
(2013)

Un vis, o cale, un om

Om cu zare vis...
Între om şi vis cale
în două sensuri.

Cale către vis...
Om se face cărare.
Alţi paşi visează.

Om alege căi.
Balans între zbor şi pas,
sus - vis, jos -griji lest.
(2013)

Lili3d a fost muza. Alături de ea la psi îi găsiţi pe ceilalţi psilunatici.

O rugă

Atâtea griji îmi ţin avântul între zăbrele-nchis!
Le-aş sfâşia de aş şti cum. Pe coama unui vis
m-aş arunca în zbor în viaţa albastră şi senină
şi din tristeţe m-aş desprinde pe raze de lumină.

Iar mâine seară mi-aş dori mai mult ca niciodată
ca bucuria să inunde în valuri lumea toată.
Am pregătit pentru cei dragi bucatele alese,
iar bradul mândru şi înalt, cu ramurile dese

aşteaptă să se învelească-n podoabe şi beteală.
Mirosul lui de codri vechi se-mprăştie cu fală
prin camerele mici, curate, cu iz de sărbătoare.
Pe geamuri, din decor de gheaţă, mi-a răsărit o floare.

Ştiţi, frăţiorii mei mai mici lăsat-au pe pervaz
câte-o scrisoare pentru Moş. Acum stau c-un obraz
lipit de sticla rece-a nopţii şi-aşteaptă să zărească
zburând pe cer, cu reni în faţă, caleaşca-mpărătească

ce îl aduce-n zbor pe cel ce împlineşte vise,
dorinţe-aprinse şi răspunde la cererile scrise.
Am strâns scrisorile târziu, când oboseala dulce
i-a legănat în braţe moi şi i-a pus să se culce.

Le-am desfăcut ca un spion şi le-am citit pe rând.
Le-am cumpărat copiilor, cu dragoste în gând,
tot ce-au dorit, ca mâine seară să fie fericiţi,
că dragi îmi sunt, copii frumoşi şi-atâta de cuminţi!

Mămica mea şi-ar fi dorit un strop de sănătate...
Oricât aş vrea să-i dăruiesc, nu cred că se mai poate.
Dar va avea şi ea sub brad un pacheţel cu fundă
şi sper s-o văd zâmbind puţin, uitând durerea surdă.

Când am sfârşit de pregătit acestea pentru mâine
în portofel nu mai aveam decât bănuţi de pâine...
Şi-ar fi destul, m-aş descurca, şi nu aş fi nici tristă,
nici lacrimi nu mi le-aş ascunde tăcută în batistă,

dar nu de mult l-am cunoscut pe el, băiat frumos,
blând şi atent, cu suflet bun şi-atât de drăgăstos!
Cred că-l iubesc fiindcă gândul îmi zboară către el
şi când muncesc, şi când învăţ... Aşa un gând rebel!

Iar când îl văd inima mea aleargă ca năucă
şi pentr-o clipă şi cuvintele în minte mi se-ncurcă...
Obrajii mi se-aprind bujori. El spune că îi plac,
îi prinde-n palme şi-i sărută, dar nu e niciun leac

fiindcă eu mă fâstâcesc şi uit şi cum mă cheamă.
Dar bucuria mea de mâine umbrită e de teamă
Lui nu i-am cumpărat nimic... N-am mai avut cu ce
şi nici n-aş vrea să-l văd mâhnit, ori să mă judece...

Nu, nu m-ar judeca deloc, doar eu nu pot să-mi iert
că nu mi-am socotit destul bugetul şi mă cert.
Aşa că-l rog pe Moş Crăciun să mă ajute-un pic
şi mie să nu îmi aducă în acest an nimic,

dar să îmi lase sub brăduţ dar pentru dragul meu,
iar eu promit să socotesc la anul leu cu leu,
să nu rămân nicicând cuiva cu vreun bănuţ datoare
şi să nu-i fiu nici inimii... decât o visătoare.
(2013)