Sfadă

Mintea, cu mâinile în şolduri ca o precupeaţă,
se târguieşte cu inima pentru o cale-n viaţă:
"Crezi că ţi-a fost predestinat alesul drum,
scânteia, flacăra, cenuşa şi-mprăştiatul fum?
Că dacă ai oftat prelung şi ţi-ai prelins
mâhnirea prin ochi cu care mă uit în jur şi eu
şi cu exuberanţă şi inconştienţă ai pretins
că-n zare se desface veşnic curcubeu,
dar tu n-ajungi la el fiindcă-ţi pun eu piedici
şi te reţin prea des cu nesfârşite predici,
am să mă dau deoparte din rolul principal?
Nu, draga mea! Dansul acesta-i jucat la un alt bal!
Vezi tu? Îmi eşti subiect, asupra ta îmi desfăşor
funcţia mea cu rol predominant, hotărâtor,
de predicat (cuvânt cu două sensuri,
dar nu cu dus-întors. Acelea-s alte versuri!)
Acţiunea mea-i exactă şi are scop precis,
se bizuie pe fapte concrete, nu pe vis
şi pe emoţii: uite, te-ai înroşit şi-acum te perpeleşti!
Ştii foarte bine că te zbuciumi de câte ori iubeşti
fără să ai măsură şi rezerve (şi-aici - alt înţeles
multiplu. Adună-le pe toate, nu căuta pe-ales!)
Ar trebui să înţelegi că munca mea precede
acţiunea şi izbânda, dar, după cum se vede,
eşti punctul predispus la slăbiciune
din totul nostru împletit, cu rele şi cu bune!"

"Ai terminat prelegerea?" întreabă mai smerită
inima prinsă-n chingi, mereu neostoită.
"Aş vrea ca tu, deşteaptă, să pricepi odată
că visul meu e precursor pentru aleasa-ţi faptă,
că orice gând pe care-l zămisleşti e o preluare,
desigur, chibziută, a unei căi pe care
întâi dorinţa mea îşi caută sălaşul
şi-apoi, cu umilinţă, îţi dărui ţie pasul
ca să-l întinzi pe drum, să cauţi negăsitul.
Atunci când dai de el, eu simt cum răsăritul
mi se revarsă blând cu dulce strălucire
să-mi lumineze tandru credinţa în iubire.
Ştiu că de câte ori aduci o rezolvare
alt negăsit dorinţa îmi cere cu ardoare.
Poţi să mă potoleşti cu predici ca aceasta,
poţi să îmi dai ce cer sau poţi să laşi năpasta
neîmplinirii să mă mistuie o vreme.
Cât eşti aici cu mine eu nu am a mă teme!
Dureri de m-or străpunge, ai să mă coşi 'napoi;
m-or îmbăta iubiri, mă vei trezi apoi;
m-oi avânta prea sus, ai să mă ţii c-o sfoară;
dacă m-oi duce-n hău, tu vino şi coboară
să mă ridici pe creste şi scoate-mă la mal
când dorul meu de ducă m-aruncă-n larg pe val!"

Ar fi loc de concluzii, dar, poate, altădată,
că sfada lor acum nu-i încă terminată...
(2013)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte au dus la concluzii diferite pe fiecare dintre duzinarii înscrişi în tabel.

Trec fericirea pe curat

Îmi cânţi pe lacrimă o melodie
făcută din rugină, din aur şi din pui de vânt.
Toamna ţi-e dulce amintire, iară mie
îmi leagănă cu vorba ta tot dorul de pământ.
Atât de greu mi-atârnă dorul în fiecare toamnă ruginie,
că simt cum îmi coboară frunzele prin inima pustie.
Şi ca s-o scap de umbra ce-o prinde şi o leagă
iau de la tine o povaţă şi o urmez întreagă:
împart în două sufletul şi-o jumătate-o ţin
tot timpul fericită-n soare şi fără de pelin,
apoi, când jumătatea nepăzită se umple de alean,
trec fericirea pe curat să treacă înc-un an...
(2013)

psi dialog

Nisip, perle, sare...

Eu să spun încă o dată
ce-am mai zis
sau să mă-mprăştii într-o altă
împletire de mirări, de admirări ? Nu m-am decis…

Poate puţin din fiecare
să încerc
şi-apoi ne-om spirala în continuare
fiiindcă gândul nu se poate-nchide-n cerc
şi nici în scoică, căci acolo creşte
şi-i sparge cochiliei sideful. Sideful chiar de străluceşte,
ne strânge câteodată ca un cleşte.

Apoi scufundători se-avântă şi caută comori
sau noi ne-om scufunda să ne găsim trecutul în adâncuri.
Doar norocoşii ce nimeresc răspuns la ghicitori
încheagă perle din nisipuri.

În schimb la toţi ni se întâmplă
când sarea ni se prinde pe la tâmplă
şi când în jur se face mai pustiu:
ne luminăm într-un târziu.

În ape răsărit-a viaţa nouă.
Ca prunci ne cerem viaţa înotând în ape,
apoi în ape dacă vrem să stăm, în rouă,
ne-alungă crud afară, întâi şi-ntâi aproape.
Pe urmă mai departe cu orice despărţire,
când aşezăm pământ între iubire şi iubire
abatem printre pleoape
potop sărat ca marea. De-atâtea generaţii
ce-şi plâng bunici, părinţi, copiii şi cu fraţii
ni s-au umplut oceane. După potop, în soare,
oceanul s-a uscat. Sunt ocnele de sare?
(2013)

Alma Nahe dialog

Întrebări

Nu ştiu de ce distrugem ce-am ridicat din tină.
Nu ştiu de ce mai ridicăm zidirea. Poate că e de vină
speranţa de mai bine ori visul mai înalt.
Nebunul care strică oare să aibă alt
vis şi vrea să facă un castel mai mare?
Dar vine alt nebun cu doruri de surpare!
Un om e înţelept şi creşte, altul nebun şi scade,
dar omenirea toată ori urcă, ori decade?
Parcă-i puţin mai bine decât când erau şapte
minunile din lume, minuni cu dinţi de lapte.
Când omul a ajuns să înţeleagă stele
şi-ncearcă să găsească un drum până la ele
a învăţat să strice mai mult şi mai temeinic.
E suficient să fie pe lume un nemernic
ca să dispară tot, minunea cea mai mare…
Omul poate alege, dar ştie şi ce, oare?
(2013)

Incandescenţe (IX)

Sărut

Avânt spre cuvânt:
îmbrăţişare tandră,
sărut muşcător...

De-a v-aţi ascunselea

Oamenii ascund.
Şi dezvăluie. Pe rând.
Niciodată tot!

***

Dezvăluie flori,
le îmbracă în culori.
Nicicând pe toate!

***

Ascunse-n pământ
seminţele încolţesc.
Nicicând chiar toate!

***

"Ştiu" înmugurit,
ramuri ating lumina.
Nicicând chiar toate!
(2013)

Alma Nahe dialog

Îmi plac oamenii?

Îmi plac oamenii? Îmi plac oamenii care...
şi-acum aş pune lanţ o seamă de petale, o seamă de lumini.
Aceeaşi oameni au şi nori, şi spini
şi când mă zgârii doare,
când mă umbresc îmi trece orice dor,
ba, uneori, cu greu opresc tăcut izvor
de lacrimi sau zgomotul cascadei de mânie.
Atunci aş vrea să nu-mi mai fie
ori eu să nu le fiu pe-aproape,
dar când privesc lucid şi înapoi de pleoape
şi mă întreb de-mi place ce găsesc,
mă înţeleg, mă iert şi-mi spun c-aşa-i firesc.
De ce-aş avea atunci altă măsură
pentru ce-i dincolo de pleoapă, la o uitătură?
(2013)

Îmi plac oamenii care visează,
care îşi trec visarea prin condei,
care cu inima şi mintea trează
se bucură de frumuseţea ei
şi-o dau în dar: izvor, cascadă
ce se prăvale-n sus în loc să cadă...
Câţiva din cei care-mi sunt dragi,
fac din tabelul psicului sălaş de magi.

Pe treptele nopţii

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu înclini către mâine, eu mai mult către ieri.
Un tren ne desparte, privim prin ferestre
în ochii luminii cuminţi şi terestre
ce vag stă aprinsă în vagoane pustii...
De dincolo de tren tu mai eşti ori mai vii?
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând,
parcă numai trăind, parcă prea rar visând,
trecători fără nume în mulţimea la fel.
Te-am zărit oare-n treacăt sau doar mă înşel?

Cineva îşi pusese într-un colţ trepied.
Măsura prin lentile sentimentele, cred.
Aşa te-am găsit pe-un carton fără viaţă
pe ultima treaptă denumită speranţă.
Dar tremurul inimii n-a ieşit pe hârtie,
trepidaţii, cutremur... amintirea e vie.
Mulţimea foia împinsă de grabă,
fotografu-şi vedea înainte de treabă.
Numai el era treaz, numai el ne zărea.
Ignoram realitatea, apăsarea ei grea.
Trecătorii, nici ei n-aveau ochi pentru noi,
nu priveau înainte, nu priveau înapoi,
ci numai în ei. Către ce? Ei ştiau...
Eu încă mă mir că nu se ciocneau.
Nici noi n-am putut să ne-atingem vreun pic,
eu purtam pardesiu peste frig şi nimic,
tu în trening ţineai ascunsă o fugă...
Nu te-ar fi prins într-un loc nicio rugă.

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu mă strigi dinspre mâine, eu te caut în ieri.
Un tren ne desparte în vagoane pustii,
eu plec către sud, tu demult nu mai vii...
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând.
Am uitat să trăim sau trăim doar în gând,
trecători fără nume, trecători printr-o noapte
ce ne-a fost plină ochi de lumini şi de şoapte...
(2013)

Pe treptele zilei luminate şi vii
cuvintele nu-s niciodată pustii,
iar tremurul inimii se dizolvă în ele
şi-aduc, ziua mare, cerul plin ochi de stele.
Fiecare s-a prins cu un nume la psi în tabel
şi-i distanţă de-un clic ca s-ajungem la el.