Disputa

Oamenii mici îşi dispută lucruri mărunte:
un muşuroi, niciodată un munte,
nu se bat pentru sac, ci pentru grăunte,
adesea se pierd în noian de-amănunte.

Unul hapsân mută gardul o palmă,
altul ar vrea o privire mai calmă
sau i se pare un cuvânt că-i prea tare
ori are ascuns un semn de-ntrebare.

Suferă mult fiindcă alături
cresc mai înalţi păpuşoi pentru mături
şi de aceea se încruntă vecinul
şi-i amărăşte gura veninul.

La umbra copacului aflat la hotar
nu creşte iarba, iar un pai pentru-avar
e motiv de ranchiună şi chiar de proces.
Cheltuială în plus e ce a ales.

Alt prea frecvent subiect de-nfruntare
e televizorul cu gura lui mare.
Ştiri, zvonuri absurde şi bombe de presă
sunt scăpate ori anume lăsate din lesă

ca să tulbure minţi şi să-i facă să urle
pe voci behăite, din trâmbiţe, surle,
să-şi ceară dreptatea, uneori şi cu pumnul,
încrâncenaţi şi nebuni ce sunt azi cu duiumul.

De când pentru fleacuri se ceartă cu toţii:
zgârciţii, nebunii, încrâncenaţii, netoţii
au uitat de la ce se certau, dar disputa
îi ţine în viaţă, apărându-şi reduta.
(2013)

În clubul psi doar idei se discută
N-am găsit pân-acum vreun alt fel de dispută
De-aceea cu drag mă înscriu în tabel
unde astăzi îşi are disputa hotel.

Când lacrima se stinge

Pe floarea de pelin a zilei
iubirea parcă are gust amar.
Din aur dacă-s visele copilei
pământul tot le prinde în hotar...

Numai cuvântul îşi mai poate zborul,
trudit şi asudat în simţământ,
când frânghia ce-l leagă este dorul
ce-l are fulgerul de gând pentru pământ.

Fulgerul arde, năruie, omoară,
tot fulgerul aprinde în idee focul.
Alegerea-i a noastră de fiecare oară.
Când lacrima se stinge, ne bată iar norocul!
(2013)

dialog cu psi

Noi cerem, frământăm, dospim

Noi cerem aur şi primim pământ.
Şi nu-i nimic, fiindcă aşa şi trebuie să fie,
căci lutul se frământă ca orişice cuvânt
iar fruntea nu se murdăreşte, ci străluceşte vie.

Truda-i aceeaşi şi frământând iubirea.
Noi vrem mereu şi se întâmplă doar pentru o viaţă...
Dacă avem noroc şi dacă devenirea
e-un pic mai mult decât o lumânare-n ceaţă.

Dacă nu întâlnim deplinul în iubire
speranţe curcubeu ni se desfac prin nori
de câte ori relaţii înnoadă alte fire
din care ţesem zări în sincere culori.

Oamenii stau de le permite timpul
care frământă tot şi tot el le dospeşte.
Piroanele neîntâmplării, când se scurtează firul,
ni-s date tuturor, le împărţim frăţeşte.

Ne frământăm aluatul, aluatul suntem noi.
Alegem ce, de ce şi cum în fiecare clipă.
Dospim din gânduri vorbe şi fapte din nevoi,
punem la copt un soare, o furtună, o aripă.
(2013)

Au frământat cuvintele şi lutul lor cel tare
şi le-au dospit în formă de suflet pentru frunte.
Citindu-i, înc-o dată mă umplu de mirare
că o duzină de vorbe cuprinde-atât de multe
în clubul psi.

Degustări

Soarele are gust de fructe pârguite:
cireşe cu ispită, caise oneste, piersici pufoase.
Puf de păpădie plin de lumină,
îşi împrăştie soarele gustul.

Luna miroase a iasomie în nopţile acestea,
iar gustul ei e palid şi fin, de cremă de lămâie
din prăjitura bunicii, rămas pe cerul amintirii...
Nimic nu va mai fi la fel vreodată.

Curcubeul are ceva din gustul soarelui
şi ceva din gustul ploii,
limpede şi înţelept, mergând drept la ţintă,
punte peste văzduh,
iar la capete, dacă atinge zarea
prinde iz de pământ reavăn.
(2013)

Citind din Alma Nahe aşa mi-a zburat gândul...

Condamnat

N-a ştiut unde paşii l-au dus
în noaptea aceea de grea tulburare.
Întâi a urlat, apoi, amorţit şi redus
la un bob de-ntuneric din bezna cea mare,

a căzut lâng-un perete printre alte gunoaie.
Au urmat cenuşii, zile şi nopţi între ziduri închise
şi între gratii de fier care nu se îndoaie.
Trăieşte pierdut, fără gânduri, amintirile-s stinse…

Un chip cu privirile fixe-l trezeşte în miezul de noapte,
îl scutură groaza, pe frunte sudori curg fierbinţi.
Înjură, îşi scutură capul, alungă coşmarul departe
şi rar, mult prea rar, deapănă gânduri cuminţi.

Atunci şi-aminteşte iubirea din timp străveziu.
Fiorul ei abia-l mai înţelege...
Parcă-i din altă viaţă, trăită după altă lege
şi-oricum, de acum e mult prea târziu.
(2013)

dialog cu Mitzaa Biciclista, continuarea la Vero

Dorinţa

I-a prins un puf din cele care poartă de la ciulin sămânţă,
să-l scuipe-ntâi, să-l bage-n sân, să-şi pună o dorinţă.
I-a spus că dacă face-aşa oricare gând se împlineşte.
Ea, tânără şi cumincioară, l-a ascultat, fireşte.

N-a spus la nimeni, niciodată ce şi-a dorit atunci.
Secretul ei, în sân păstrat, furat din cele lunci
în care fulgul de ciulin ar fi plutit cu vântul
nu l-a aflat nicio fiinţă cât ţine tot pământul.

Din când în când parcă-i apare într-un cârlig de geană,
dar umbra pleoapei îl pândeşte şi înapoi îl cheamă.
De-aceea poartă în privire o urmă de mister,
un strop mărunt de întuneric pe colţul ei de cer.

Şi nici n-a spus dacă dorinţa i s-a-mplinit vreodată
sau ea, nu chiar la fel de jună azi, cuminte, înc-aşteaptă.
Ori poate că a şi uitat de fulgul cu noroc,
iar întâmplarea de atunci e un crâmpei de joc
pe care-l joacă-ndrăgostiţii, ţinându-se de mână,
cu sufletele împletite, ca astfel să rămână.
(2013)

Câte dorinţe stau ascunse sau din tabel se dezvelesc
află doar cei care cu drag revin şi ne citesc
în clubul psi.

Flori de miere?

Ştiţi mirosul acela dulce de miere din fâneţe
scăldate în lumină în fragedele dimineţe
după ce roua se preface în abur nevăzut
sau poate-n fluturi care ţin pe aripi polen de flori cusut?

Azi am găsit mănunchi de flori albe, mărunte
fragile, tremurând de frică să nu zboare unde
le-ar duce vântul deşirat de vară timpurie
mai înainte ca mirosul lor vreo gâză să îmbie
ca să îşi împlinească menirea, să rodească
şi din sămânţa lor întreaga seminţie să li se înmulţească.

Şi ştiţi în vârful cui erau acele flori
ce miroseau atât de dulce că îţi stârneau fiori
şi parcă mierea ţi se prelingea pe buze?
Când veţi citi, aş vrea să vă admir privirile confuze
dacă acum afaţi întâia oară şi-aveaţi altă părere...
Ştiţi? Florile de hrean miros frumos a miere.
(2013)