Balans

Pe mijloc de clepsidră, pe acul unui ceas
mă legăn, frunză-n vânt, în prea discret balans.
Chiar dacă nu se vede şi chiar dacă nu pare,
punctul de echilibru nu-i. Nici din întâmplare!

Acul nu se opreşte, nisipul curge lin,
nimic nu le înnoadă mişcarea prin deplin.
Eu care-aştept vremelnic încă un anotimp
învârt cheiţa vremii, pretind, să-mi dea răstimp.

Îi caut pe furiş în buzunar, în mâneci
comori şi nestemate, secunde-n plus, duminici,
dar toate-s descusute, desprinse-s căptuşeli,
ascunsul lor e plin de gol şi îndoieli.

Oricâtă exigenţă aş pune-n aşteptare,
când vine dimineaţa mereu acelaşi soare
pe-acelaşi cer cu noapte şi pe aceeaşi zare
descoperă lumina şi umple de mirare.

E prea fragil balansul de frunză şi ţine prea puţin,
dar vântul ce-o adie şi-apoi o cade lin
în viaţă şi în moarte şi ploaia ce-o dezleagă
nu-s pline de blazare. Când frunza nu-i întreagă
şi se desface-n tină, din urma ei se leagă
altă poveste, alt echilibru, alt balans
pe mijloc de clepsidră, pe acul unui ceas.
(2013)

În balans pe douăsprezece vorbe alese,
  legând o idee între ele, cu nod,
învârt cheiţa timpului, ceas cu ticăiri dese,
şi întind de la unii la alţii pod: psi, dor, tibi ,anacondele, altcersenin, cita, Mitzaa, Scorpio, abisuri, Vero, Max, Dictatura justiţiei, tibi2, La Fee, roxana, Some Words, lili3d

Despărţirea

Ar fi trebuit să-mi petrec la gară amintirile pierdute,
să le fac semne de adio cu batista de pe peron,
ele să mă privească indiferente prin geamul prăfuit al vagonului câteva minute,
îndepărtându-se, eon după eon.

Ar fi trebuit să rămân încă un ceas, sau mai multe,
uitată, lângă calea ferată pustie,
aşteptetând pe altcineva să mă asculte
de vreme ce amintirile m-au părăsit, eu fiind încă vie.

Ştiţi, n-am fost în gară să mă despart de ele...Am vrut să le păstrez pe toate,
colecţie imensă de timbre colorate.
Le-am inventat sertare, dosare,
plicuri şi clasoare.

Le răsfoiesc uneori şi stârnesc parfumuri vechi,
miros de lumânare arsă până la sfeşnic.
Nu le găsesc pe toate faţă în faţă, perechi,
unele s-au răzvrătit şi au plecat înaintea trenului care întârzie veşnic.
Au lăsat urme de paşi lipsă pe fier
şi câteva batiste mai puţin în şifonier.
(2013)

Despărţiri pe totdeauna sau pe câteva minute,
despărţiri cu zgomot mare, despărţiri cu lacrimi mute,
despărţiri cu-nsemnătate, despărţiri neobservate,
despărţiri de numai formă, despărţiri adevărate,
despărţiri de oameni dragi resimţite cu durere,
despărţiri ca uşurare după ce-ai gustat din fiere,
despărţiri de lucruri mici, în suflet cu umbră mare,
despărţiri de alte lucruri, presărate pe cărare...
Despre toate povestesc înţelept şi cu mult har
şi apoi la psi pe blog se înscriu cu al lor dar.

Dansând cu lupii

Mi-am pus rochia roşie de cuvinte,
voal vaporos ce abia îmi acoperă gândul,
când ţi-am ieşit înainte.
Pe atunci ne eram împreună:
Tu cântai, dansul meu aşteptându-l,
eu dansam pentru inima-ţi bună.

În sala strălucitoare de bal
dansatorii se învârteau ameţitor.
Când dansul s-a stins, la final,
purtată pe aripi de nor,

am crezut că mă urcă spre infinit
cine nu m-a călcat pe picior.
Târziu, scăpată de ameţeală, m-am dumirit
că infinitul n-a fost vreodată al lor.

Le-am văzut ochii roşii de sete,
le-am văzut ghearele - sfâşieri fără milă -
am înţeles că nu-i loc de regrete,
am înţeles că-i totul în silă.

Mi-am pus rochia roşie de cuvinte,
cea care îmi ascunde sufletul în vârtejuri,
voal ameţitor care fură din minte
şi amăgeşte lupii, îi leagă cu vrejuri.

Dansând cu lupii, fără să fiu pradă,
nu mi-am jertfit nimic din gingăşie.
Ce am lăsat pădurilor să cadă
au fost petale de parfum de iasomie.

Dansând cu lupii la balul lor sălbatic,
prin ploaia albă de lună şi de floare,
mi-am alungat tăcerile iernatic,
teama mi-am prefăcut-o în visare.

Dansându-mi şi ziua, şi noaptea, şi dorul,
dansându-mi şi ploile şi dansându-mi izvorul,
acum, cât în trup dansul îmi vine uşor,
dansez şi-alung lupii, îi petrec după nor.

Pe urmă îmbrac iarăşi rochia roşie de cuvinte,
voal vaporos care abia îmi acoperă dorul,
şi dansez din aduceri aminte
cântecul tău şi, pădurii, iasomia, izvorul...
(2013)

psi, almanahe, dor, Scorpio dialog

El e fantasmă

Elita stelelor se adunase să dezbată
problema iminentă, alunecoasă şi întunecată
pe care o eclipsă părea să o abată
asupra nopţii, la o anumită dată.

Luceafărul a prezentat o explicaţie
cum că eclipsa, deşi pare de senzaţie,
ar fi motiv mai mult de bucurie,
căci strălucirea lui mai orbitoare va să fie.

O stea micuţă de lângă Carul mare,
cu o prezenţă ştearsă, ca o lumânare,
dar elegantă şi desăvârşită-n exprimare
l-a plefturit din două vorbe şi-o suflare:

"Tu, care stai aproape de Pământ,
lumina între voi cât spun eu un cuvânt
se duce şi se-ntoarce, te bucuri în zadar!
Tu eşti numai oglindă, n-ai fost vreodată far,

la fel ca Luna, de a cărei lipsă
vrei să profiţi, căci ştii că o eclipsă
durează doar o clipă într-o eternitate
cât pare viaţa noastră, stele adevărate.

Păstrează-ţi echilibrul şi nu-ţi mai lua elan
să străluceşti mai tare! Mândria ţi-e în van!
Toată lumina pe care o atârni pe cer
îţi vine de la Soare, grăunte efemer!"

Iar vocea stelei mici şi râsul ei zglobiu
se răsturna în valuri, ecou cu vuiet viu,
şi-n cercul de elită al stelelor, ermetic,
se-mprăştiase zvonul despre acel eretic

ce încercase, fără urmă de pudoare,
să pară stea, să se pretindă soare
şi la eclipsă să se pună în valoare,
să strălucească-n faţa lumii muritoare.

Lumina stelei din adâncul cerului, departe,
departe şi de lume, departe şi de moarte,
chiar de n-avea să se sfârşească prea curând,
Pământului abia îi pâlpâia plăpând.

Luceafărul zâmbind, oglindă de lumină,
nici enervat, nici străbătut de vină,
ştia că-n colţul de cer unde era stăpân
ochii ce se înalţă asupra lui rămân,

iar strălucirea lui nu-i falsă niciodată,
că soarele îl luminează noaptea toată
fiindcă el e fantasma vie a visului de fată,
e dorul oglindit de inima curată.
(2013)

Cum printre stele elefantul nu-şi găsise locul
l-am desfăcut bucăţi ca să-l strecor neobservat
şi l-am mascat cu un cearşaf furat din pat.

Cum l-au inclus pe elefant de-a dreptul în mijlocul
ermetic al elitei cuvintelor duzină,
cu elegantă exprimare, cu elan, ecou şi rădăcină
nu în eclipsa gândului, ci în eternitate,
cum nu s-au enervat şi le-au legat pe toate
cu echilibru în explicaţie şi-n artă
vom înţelege de vom căuta la psi pe hartă.

Dansând

Dansând m-am despărţit de vârsta inocenţei
şi am uitat-o repede şi fără remuşcare,
dans vesel şi sprinţar, tribut inconştienţei
şi dorului de-a cuceri cea mai albastră zare.

Dansând m-am aruncat în braţele iubirii,
visând la veşnicie în clipa fericită.
Şi i-am îngăduit dansând dezamăgirii
să-mi strângă lacrima de neputinţă chinuită.

Dansând m-am ridicat şi-am mers spre lume.
În paşi purtam speranţa din zborul regăsit
când chipurile-acelea, ştiute după nume,
m-au prins în dansul lor, balet nepreţuit.

Dansând impetuos am râs izbânzii
şi răsăritul l-am sărbătorit cu voluptate.
Dansând agale-am înserat tăcerile visării
la stele către care nu-mi era departe.

Dansând am adormit dureri de oase,
dansând şi sufletul l-am alinat de jale.
Mi-am pus în geamantan condurii şi hainele frumoase
şi-am străbătut dansând şi pisc, şi-adâncă vale.

Dansând şi-acum, adaug rânduri pe foaia de hârtie nouă
în timp ce viaţa-şi cere dreptul la corvezi, prozaic...
Şi când n-oi mai putea dansa în zori scăldaţi de rouă
am să dansez cuvintele... cu patimă, năvalnic.
(2013)

S-au prins în hora cuvintelor, dansând cu foc,
cei care-aduc surâsuri şi senin şi dintr-un joc:
psi, anacondele, Cita, dor, Scorpio, Dictatura justiţiei, Abisuri, almanahe, La Fee, lili3d, verovers, roxana, Dia na , cammely

Mărul

Se scutură petalele şi se aştern în plete.
Mărul din altă toamnă, prea copt, a putrezit.
Tăcerea lui în iarbă nu-i cuib pentru regrete,
tăcerea lui în iarbă e semn de răsărit.

L-am prins cu o mişcare simplă în căuş de palmă.
L-am smuls, l-am mirosit şi am muşcat din el,
o muşcătură de dezvăluire cu o aromă calmă.
În juru-mi, neschimbat, vântul foşnea la fel.

Când ţi l-am dat, pe-o parte neted, ispititor, lucind,
pe cealaltă c-o lipsă - sărut furat în pripă -
nehotărât între a-l contempla şi a-l strivi cu jind,
până să-l faci bucăţi, ai ezitat o clipă.

Privindu-ţi palma plină de must şi trist numai puţin,
dar mult mai mult mirat, căci nu-ţi ştiai puterea,
jos, pe podea de iarbă, l-ai risipit deplin
în timp ce dezveleai pe alte ramuri, mierea.

Apoi am învăţat să-mi strâng cu grijă rodul,
ai învâţat să-l cauţi, să îl culegi, să-l furi.
Am învăţat să-mi leg mai strâns la gură nodul,
să-mi scutur şoaptele de toamnă prin frunze, în păduri.

Ai învăţat să le găseşti, aşa, amestecate
şi fără sens, ca vorbe de profet nebun.
Le-am înşirat, descântec ce spală de păcate,
şi le-ai purtat în salba vremii. Tu treci şi eu adun.

Din bucuria lăuntrică de-o clipă se naşte fericirea
dacă, trecut de copt, mărul rămâne dulce,
iar experienţa aromei de-altădată pecetluieşte firea
şi-atunci când merele se-aşază în iarbă să se culce.

Se scutură petalele şi se aştern în plete.
Mărul din altă toamnă, prea copt, a putrezit.
Tăcerea lui în iarbă nu-i cuib pentru regrete,
tăcerea lui în iarbă e semn de răsărit.
(2013)

dor, lili3d, mitzaa biciclista, Cita, almanahe, Dia na, La Fee, Scorpio, Abisurile, Dictatura justiţiei, psi, cammely, Max, psi2, anacondele, vavaly, Some Words  , roxana, Ştefan Ciobanu
Tot la cules lăuntric de mere, de bucurie simplă sau de fericire,
cu experienţa dezvăluirii în cuvânt a ce e neschimbat sau se preschimbă,
nu ca profeţi, ci numai cioplitori în pietrele bucăţii de rostire,
au căpătat puterea de-a le aşterne podea sub paşii celor ce se plimbă
ca cititori prin clubul psi.

Infinit

Atât de mărunt, atât de fără importanţă
e omul pentru Universul infinit,
Şi, totuşi, o viaţă de om e mai mult decât viaţă.
Gândul rămâne când viaţa ia sfârşit.

Primul cerc e o picătură în cădere.
Luciul apei tremură în apropiere
şi ridică val după val, cerc după cerc.
Când nu le mai zăresc, oricât încerc
nu înseamnă că au dispărut de tot,
ci că au ajuns unde nu mai pot
fi zărite şi se fac unde-zări.
Aşa cercul creşte în depărtări.

Infinitul începe la vârful degetului întins spre zare.
Veşnicia e cealaltă zare, abstractă.
Dacă păşesc un gând mai departe, cu înfrigurare,
ating infinitul şi-mi pare că secunda s-a oprit, mirată.

Mi-o fac podea fără margini pe care păşesc:
nu se ştie când vin, nu se ştie de plec.
Paşii se-aşază… E semn că trăiesc.
Luna e dorul ce îndeamnă să-mi trec
hotarele mele peste fereastră,
pe cărări nesfârşite de piatră albastră.

Infinitul se leagă din Lună şi stele
şi din praful şi pulberea risipite-ntre ele.
În câtă veşnicie îmi stă împrejur,
şi eu sunt tot pulbere şi îmi caut contur.
Pentru că gândul e ca praful din miezul fierbinte.
Dintr-un grăunte se înfiripă minte,
iar mintea de om e cărare, e lume, e tot ce a fost,
e tot ce va fi şi îşi caută rost.

Nu cerem omului să fie Univers, că e oricum,
dar Universului îi batem îndesat în uşă,
să ne cuprindă gândul printre stele ca un fum
şi să ne ţină minte. Înainte să ne trecem în cenuşă.
(2012-2013)

dor, Dia na, psi, almanahe dialog