Asemănare

O corabie uitată
De demult la malul tău...
Dans nebun în valul rău
O împinge în bulboane,
Să îi sfâşie odgoane,
Dar, temeinic ancorată,
Stă pe veci la ţărm legată.

Copac înrădăcinat
În pământul tău secat...
Vântul vânăt bate greu
Şi din faţă, şi-ntr-o dungă,
Să îl frângă, să îl smulgă,
Rădăcina-i ca o gheară
Şi vântul nu îl doboară.

Fragilă, firavă gâză
Cu ochi vii din bobi de mac
De paianjen prinsă-n pânză
Între flori de liliac...
S-a zbătut să se desfacă
Până floarea să se treacă.
Şi-a uitat apoi să zboare.
S-a făcut şi gâza floare...
(1987)

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Câte puţin

Nu mă tem de oamenii aceia albi,
albi pe dinăuntru şi albi pe dinafară,
nu mă tem de spitale,
îmi sunt la fel de cunoscute
ca şi casa în care locuiesc.

Nu mă tem de suferinţa
din fiece pat de spital,
câte puţin din ea port cu mine
spre casă în fiecare zi.

Nu mă tem de speranţa
din fiecare privire îndurerată,
un gând bun face uneori
mai mult decât o farmacie.

Nu mă tem de moarte,
în fiecare zi mor câte puţin pentru mine
şi pentru ceilalţi câte puţin.
(2000)

Prieten

Un arbore crescuse la marginea drumului,
un arbore care iubea oamenii.
Le era prieten
încă de pe vremea când
abia răsărise.
Îşi dăruia liniştea şi dragostea
călătorilor istoviţi de zbuciumul vieţii.
Coroana-i de frunze
îi îmbrăca în umbra ei
şi-i lăsa să-şi adăpostească
sufletele
ferindu-le de arşiţă, de ploi, de ură, de suferinţă
şi de alte intemperii.
Arborele îşi trăgea seva
din fericirea prietenilor săi.
Când timpul l-a doborât,
l-au făcut lemn de foc
şi a ars
până la ultima aşchie,
dăruind pentru ultima oară
căldura trupului său de arbore
care iubea oamenii.
(1987)

Fericirea

Am avut în mână fericirea:
era o pasăre frumos colorată
cu candoare, cu speranţă şi dragoste,
cu cer, cu ape, cu pământ.
În penajul ei îşi scriseseră numele
cu semne neînţelese
chiar stelele şi luna şi soarele.
Am avut în mână fericirea,
doar o clipă,
şi, pentru că n-am ştiut cum s-o ţin,
pasărea frumos colorată
şi-a luat zborul
spre alte mâini întinse
care o chemau.
Am strigat-o eu, după aceea,
dar ea
era deja departe.
(1986)

Pe sfoară

Mergem pe sfoară, întâi ajutaţi,
Ne ţin strâns de mână mame şi taţi,
Alături de noi, câtă vreme mai pot,
Pe sforile lor, cu balansuri cu tot.
Ne stau un timp atât de aproape,
Ne sprijină des, ne trec de hârtoape,
Ne-arată să-ntindem pas lângă pas,
Şi-apoi, când vedem, miraţi, c-a rămas
În faţa lor sfoara subţire şi scurtă,
Că paşii li-s grei şi povara prea multă,
Nu vrem să pricepem ce are să vină
Şi iarăşi îi prindem strâns tare de mână,
Şi-apoi învăţăm despre moarte şi boală,
Şi-n urmă rămâne o lume mai goală.

Câţi încă mai mergem pe sfori înainte
Cuprindem de umeri copil pe părinte,
Şi frate pe soră, şi rude de sânge,
Legaţi împreună, poate nu ne înfrânge
Timpul hapsân care seceră fire,
Căci din mulţimea, ajunsă subţire,
Mereu va fi unul ce merge pe sfoară
În suflet şi-n minte purtând o comoară,
O ţine aprinsă ca pe făclii,
Iubirea din palmă şi pasul dintâi.
(2010)

Orbire

Spune-mi de ce, atât de des,
îţi scriu pe ramuri şi pe vânt,
din lacrimă şi dor, un cânt
pe care nu l-am înţeles,
de ce prin versul lui ciudat
am străbătut cărări de fum,
un vis cu aripi de pe-un drum
ce-n gândul meu s-a arătat
când mâna ta pe ochiul meu
s-a aşezat ca-ntr-o orbire
şi n-am ştiut că-i amăgire
tot ce-am cântat de-atunci mereu.
Spune-mi de ce am adormit
cu fruntea grea în palma-ţi rece
şi n-am ştiut că visul trece
chiar dacă frigul m-a trezit,
de ce tăcerea ta de gheaţă
prin ramuri şi prin vânt a nins
şi-a pustiit ce-i neatins
în înfrunzita-mi dimineaţă.
(1990)