Blestemul

În seara-n care a ştiut
că nu vei fi al ei nicicând,
s-a răzvrătit în dor, plângând,
şi-asupra ta a abătut
blestemul de-a te preschimba
în şarpe rece, auriu,
şi, condamnat până târziu,
prin lume să nu poţi umbla.

"Eu ţi-am ursit să fii pe veci
cel ce prin iarbă se strecoară
cu o atingere uşoară,
dar cu simţirile prea reci;
la soare să te-nchini mereu,
dar tu lumina să nu-i ştii
pentru că n-ai ştiut iubi
lumina sufletului meu.

Să te târăşti prin umbra deasă
a-ntunecatelor păduri, în vară,
şi somnul greu să-ţi fie o povară
în iarna lungă şi geroasă;
să-ţi şuieri lung otrava printre pietre
când simţi căldura altei vietăţi,
şi, niciodată-n timpul astei vieţi,
să nu cunoşti căldura unei vetre."

Iscat din inima-i secată,
veninul tău e doar otrava
ce-a adunat-o ea cândva
din dragoste însingurată.
Astfel frumoasa vrăjitoare
te-a-nlănţuit lângă pământ;
din vremuri vechi al ei cuvânt
te stăpâneşte şi nu moare.
(1999)

Lacrimi de zăpadă

Îţi curg pe obraz lacrimi de zăpadă
îngheţate
şi-atât de curate.
Hoţii le aşteaptă, le pradă
ca pe mărgăritare,
le pun pe cântare,
le vând la piaţă
de dimineaţă,
cât încă e ger,
cât încă nu pier
topite şi uscate la soare.
Dacă le cumpără visătorul,
ştie să păstreze comoara
în acelaşi loc cu vioara,
cu versul, cu zborul.

Îngheţate
în gerul cui nu poate să creadă
în puterea lor,
în gândul ce le-a fost izvor,
lacrimi de zăpadă
atât de curate
ai să laşi iarăşi pradă,
să fie furate,
vândute de dimineaţă
la piaţă
după noroc,
după un joc
al întâmplării
care alungă gerul şi norii
şi creşte, câteodată, visătorii.
(2010)

Îmi lipseşte un cuvânt

Uneori îmi lipseşte un cuvânt
stă ascuns într-un gând
sau încă nu s-a născut poate
îi aştept rostirea şi rostul
să le rânduiască toate
la locul firesc
să spună ceva ce nu-mi amintesc
să-mi dea de ştire
despre o trăire
viitoare despre întâmplări
despre mirări
îmi lipseşte atât de mult
încât ascult
liniştea şi întunericul
aştept să se crape de zi
să izbucnească prin crăpătură
strigând la mine fără măsură
că încă sunt că voi fi
că mai am un cuvânt neştiut înainte
mereu să-l caut nicicând să-l ţin minte
(2010)

Să nu mă cauţi

Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de mine.
De la o vreme nici pe mine
n-ai să mă mai zăreşti cum sunt;
ai să crezi că mi-au crescut aripi
şi, de teamă să nu zbor,
ai să vrei să mă ţii în braţe.
Să nu te miri că nu mai sunt.
Nu, să nu mă cauţi atunci,
să nu te uiţi nici spre cer
şi nici peste ape.
Să te uiţi doar în iarbă.
Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de iarbă.
(1989)

Întrebare fără răspuns

Stau la marginea timpului
şi-mi spun că sunt o întrebare
fără răspuns, deocamdată.
Îmi înfrunzesc tâmplele
şi mă doare a primăvară
culoarea florilor din zâmbete.
La marginea timpului,
cu frunzele şi florile mele,
cu nădejdea glasului cerând
păsări fără colivii şi nori,
cu teamă, caut fericirea.
(1988)

Cuvântul

Ştiu că în urma paşilor mei
sau undeva, aproape de mine
e cuvântul.

Neîndurător e ca stânca,
am degete lungi, dar s-ar toci cioplindu-l
dacă n-ar fi cremene de gând.

Cu ce aprigă dorinţă îl aştept, îl strig,
să treacă prin mine lung, limpezind fântâni,
să mă brăzdeze dureros, ca fulgerul norii,
lumină fiind, flacără să fie,
cuprinzându-mă în rotunjimea adevărului său
şi, deprinzându-i silabele multe,
să mă rostesc, trăind, pe mine.
(1988)

Deşert

Doar nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit;
cu ciudată nepăsare,
gânduri seci dune-au clădit.

Trimiteam cu caravana
câte un cuvânt, un timp;
se-ntorceau fata morgana
şi emoţii de nisip.

Aruncam peste deşerturi
ape vii şi crengi cu flori
şi ardeau trosnind, iar fumuri
risipeau trecuţi fiori.

Nicio creangă visătoare
n-ai crescut-o, niciun gând;
şi-i târziu, şi crud te doare,
şi te miri: eşti tu arzând?

Căci nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit,
când iubirea vrea şi are
un deşert împădurit.
(1988)