Deşert

Doar nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit;
cu ciudată nepăsare,
gânduri seci dune-au clădit.

Trimiteam cu caravana
câte un cuvânt, un timp;
se-ntorceau fata morgana
şi emoţii de nisip.

Aruncam peste deşerturi
ape vii şi crengi cu flori
şi ardeau trosnind, iar fumuri
risipeau trecuţi fiori.

Nicio creangă visătoare
n-ai crescut-o, niciun gând;
şi-i târziu, şi crud te doare,
şi te miri: eşti tu arzând?

Căci nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit,
când iubirea vrea şi are
un deşert împădurit.
(1988)

Altceva

"Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane.
Poftiţi în vagoane, stimaţi călători!
Vă rugăm să poftiţi în vagoane!"
spunea, striga disperat crainicul gării.
Atâta lume era adunată pe peron
şi nimeni nu voia să urce
în trenul acela lung.
Atâta lume şi nici un călător.
Toţi veniseră să vadă, să vadă numai,
trenul acela lung.
Şi toţi aşteptau.
Altceva...

Iar trenul acela lung
n-a mai plecat.
(1988)

E singura poezie despre perioada de dinainte de 1989 pe care am făcut-o vreodată; şi e scrisă cu dorinţa, pe care o credeam atunci aproape de neîndeplinit, de a vedea sfârşitul ei. N-a mai durat decât un an, până când am văzut, uimită, un om care spunea, striga disperat aceleaşi cuvinte într-un microfon...

Trei frunze

Pe o pagină de carte
mi-au picat trei frunze moarte
aduse de-un vânt zănatic
din decorul de jeratic.

Le ascult foşnind un cântec,
cu mistere de descântec,
vraja dulce să aprindă
o-nflorire de colindă.

Frunzele-au intrat în carte,
umplând pagina cu moarte;
ameţită de culoare
le cred flăcări mici din soare.

De milă că-i toamnă-afară
visez că la primăvară
le voi prinde-n crengi cu bolduri
să ascundă două scorburi.
(1988)

Înlănţuiri

Am scris scrisori trecătoare
pe frunze de toamnă
cu ultimele raze de soare
culese din crizanteme.
Le-am dat vântului
înlănţuite-n vârtejuri
şi le-am pierdut undeva,
mai jos, în uitare.
Poate le-ai văzut trecând,
zbor foşnit printre aripi,
poate le-ai pierdut cândva
sub zăpezi de uitare.
Ultima scrisoare
am scris-o pe sufletul meu
înlănţuit în vârtejuri
şi-am dat-o păsărilor.
Poate aveai un dor neîmplinit
în care s-o ascunzi de tine.
(1989)

Cântec

Printre ramuri de gând
caut o clipă adâncă şi înaltă
ca o cărare albastră de stele.
Şi o găsesc într-un cântec...
(1988)

Ofilire

Se îngrămădesc florile în respiraţia mea
de pământ aburind,
de parcă s-ar fi adunat toată primăvara
de prin zăpezile târzii alungată.
Sunt multe flori, multe,
inconştient dezrădăcinate de-o primăvară nebună,
sublime ca tăcerea scursă din boabele de rouă
la răsăritul fierbinte al zilei;
şi-au să se ofilească.
Acum încă mai respiră, încă mai respiră,
neghicind culoarea amurgului.
Mâine vor foşni trist
precum o rochie de mireasă
care n-a mai fost îmbrăcată.
(1988)

Toamna

Toamna-şi picură alene,
blândă stropii de lumină,
strecuraţi ca printre gene
prin copacii cu rugină.

Se îmbracă în miresme
moi şi jilave de humă
şi ne-arată cât de lesne
toate mor până la urmă.

Frunzele-n iarbă picate
se topesc ca o părere,
iarba plină de păcate
arde-n propria durere.

Pe un cer fără culoare
norii-n dans au ameţit,
vântul leagănă ba soare,
ba ploi reci, fără sfârşit.

Ploi de patimă mocnită
în pădure par să scadă
flacăra nechibzuită,
dar mai mult o fac să ardă.

O împrăştie-n câmpii,
o întind prin văi, prin munţi
şi inundă cu incendii
inimi, suflete şi frunţi.
(2010)