Încă un zbor

Din când în când îi simt suflarea rece,
aripa neagră scuturându-şi-o aproape;
o adiere ca o şoaptă trece
şi-mi tremură lumina printre pleoape.

Apoi se duce-n drumul ei, departe,
şi pare c-a uitat de mine;
cântece, versuri, dansuri minunate
se împletesc, din nou ,stăpâne.

Dar, în adânc de gând, adânc s-a scris
o spaimă veche, ce ni-i moştenire;
din noaptea ei, pierdută în abis,
fulgere vii străpung în amintire.

Privesc cum curge vremea printre norii mei,
şi printre razele de viaţă cum se-ntinde,
şi vreau să îmbunez neîndurarea ei,
să-i smulg tot ce adună şi cuprinde.

Şi scot aripi din vise de demult,
şi le învăţ din nou să zboare,
le umplu cu-al dorinţelor tumult
şi cu lumina despletită de la soare.

Ştiu că-i la pândă încă şi aşteaptă,
dar dacă scriu un singur vers
care-şi găseşte calea dreaptă
spre inimi ce la fel au înţeles,

un vis dacă împart cu lumea,
ori numai cu un singur om,
şi lângă spaimă las pădurea
de aripi sau un singur pom

mi-am împlinit nemărginirea
şi în trecut, şi-n viitor,
şi pot să părăsesc pădurea,
şi-atunci va fi încă un zbor.
(2010)

Vorbe

Vorbe bune vorbe rele
vorbe să mă joc cu ele
vorbe blânde ce alină
vorbe care poartă vină
vorbe aspre şi tăioase
vorbe cu mirări sfioase
vorbe fără-nsemnătate
şi vorbe adevărate.

Vorbe scuturate-n vânt
adunate într-un cânt
aruncate mai departe
lumea toată să le poarte
să le prindă cine ştie
le păstreze dintr-o mie
numai cine înţelege
ce-a făcut ca să se lege.

În şiragul lor cu stele
s-au ascuns visele mele
urmele lăsate-n lume
ca să îşi aleagă nume.

Vorbele care-au rămas
încă mai privesc la ceas
se desprind de fruntea mea
şi lasă tăcerea grea
să urmeze după ele
să mă ducă-n zbor spre stele.
(2010)

Singurătate

Ţi-aduci aminte cum, întâia oară,
ai înflorit, tu singură, o primăvară
şi ai făcut privighetori să cânte
şi-apoi le-ai învăţat în zbor să se avânte?

Şi mai târziu, aflat-ai o durere mută
adânc înfiptă în primăvara scurtă,
când aruncai în toţi cu flori,
cu zbor şi cântec de privighetori,
când ţi-au întors numai priviri mirate
şi-ai fost, întâia oară, în singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...

În jurul tău ai oameni care pentru tine
ar face nefăcute, doar ca să-ţi fie bine,
dar când cristalul clar al sufletului plânge
în vorbe ne-nţelese de cel care le-atinge,
cuvinte vii la tine, la ceilalţi ajung moarte,
şi, iarăşi, te întorci către singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...

Tovarăş mut, statornic, de te scufunzi în ea
pe umeri ţi se lasă cu apăsarea grea
care te-nchide-n noapte şi ce-ai crezut cristal
în valul de-ntuneric se creşte ca un val
nebănuit de-adânc, nebănuit de mare,
înlănţuind furtuni, torente şi izvoare.

De-ai să găseşti putere ca valul să-l cuprinzi,
în lumea ta cu noapte, lumini ai să aprinzi,
şi lumânări, şi stele, şi-un soare peste toate,
cristalul clar ce-l afli doar în singurătate.

Mi-aduc aminte, nu-s aşa departe...
(2010)

Ce-am scris aici nu-i poezie

O poezie ar trebui să fie o oglindă
în care splendide imagini se perindă,
în care toate ce se-ntâmplă-s lucruri drepte
şi unde nu e greu să urci pe trepte,
unde emoţii cresc ca-ntr-o grădină
plină de flori, miresme şi lumină.

Sau poate-ar trebui melancolia,
durerea, frământarea sau mânia
cuvintele în vers să le înşire,
când se sfărâmă, cu tristeţe, o iubire.

Şi-atunci, citind, te-ai regăsi în ea,
aşa cum visul cel de catifea
ţi-a arătat în vremea tinereţii
cum ai să zbori pe aripile vieţii.

Ştiai şi-atunci că nu vor fi uşoare
plimbările pe aspra ei cărare,
ştiai că n-are să te cruţe de durere,
de lupta-ncrâncenată care cere
bucăţi de suflet, pe altarul ei, să laşi
ca să înaintezi doar câţiva paşi.

Era speranţă, încă, pentru tine,
că după întuneric va fi iarăşi bine,
că dimineaţă, sufletul tău mare
va înflori sub razele de soare.

Dar n-ai ştiut că, într-o zi târzie,
oglinda va închide o inimă pustie
în care nepăsarea încearcă să devină
pe totdeauna cruda ei stăpână,
durerii poruncind să nu te frângă
ca inima de piatră să nu plângă.

Şi-atunci, ce-am scris aici nu-i poezie,
cuvintele se leagă, dar inima-i pustie.
Şi dacă tu, citind, pe toate le-nţelegi,
înseamnă c-ai ajuns în locul unde-alegi
ori nepăsarea pietrei s-o laşi să te cuprindă,
ori inima-n durere s-o faci să se aprindă.

Priveşte-adânc în tine şi să pricepi încearcă
dacă mai ai putere să-nduri şi-apoi dezleagă
misterul ce păstreză dorinţa aşa vie
de-a da, din timpul nostru, iubirii, o vecie.

Dar cum nimic nu-i veşnic, din ce e omenesc,
cei care cred că pentru vecie se iubesc
se-neacă-n suferinţă sau trec nepăsători
spre locul unde nu sunt iubiri, dureri, fiori.

Poate-a rămas speranţă, pe undeva, uitată,
dar promisiunea ei, adesea, e deşartă.
(2010)

Andrei mi-a făcut o surpriză cu totul neaşteptată, cu atât mai mult cu cât n-am crezut că tristeţea din versurile acestea va atrage vreo reacţie pozitivă. Mă bucur să-mi recunosc greşeala şi să scriu aici despre This ain't no poetry, o traducere atât de adevărată şi care, ca şi în alte dăţi, m-a făcut să-mi citesc gândurile prin alţi ochi. Dacă ştiţi limba engleză, citiţi şi veţi găsi mult talent, un strop de lumină în plus şi multă înţelegere.

Pe rând câte o zi...

(traducere)

Lumea-n loc mi s-a oprit,
Într-o zi, şi-o clipă doar
Am crezut că am murit,
Cum fusesem în zadar.

Mi-ai intrat în inimă
Şi ea ţi s-a dăruit,
Sufletul de lacrimă
În albastru mi-ai vopsit.

Cine-ar fi ştiut c-o fată
Poate-aşa de mult să-nsemne,
Să-mi învârtă lumea toată
Numai cu firave semne?

N-ar fi trebuit să treacă
Timp atât ca să-nţelegem
Întâmplarea care leagă,
Şi ce ne e dat s-alegem.

De-atunci ştim cu siguranţă
Ce-i de spus; ce s-a făcut
Să desfaci nu-i vreo speranţă,
Dar păstrăm acest gând mut.

Şi treziţi într-un sfârşit
Am decis să încheiem
Povestea ce-a dăinuit
Şi ce-o fi ...să mai vedem.

Câte-o zi să luăm pe rând...
Până nu-i nici vers, nici gând...
(2010)

Luăm pe rând câte o zi, dar şi vers mereu va fi.
Andrei a închis o bucată de suflet într-o poezie: One day at time...

Iubirea

Se întâmplă câteodată
să te-opreşti din alergare
şi să afli pe cărare
înainte-ţi aşezată
o iubire trecătoare.

Poţi să-i cânţi melancolia,
să-i dansezi valsul nebun,
să nu mai asculţi ce spun
gândul înţelept, mândria,
să fii, tot, dor blând şi bun.

Până când, din întâmplare,
iar te cheamă zarea largă;
ca iubirea să o şteargă,
drumul, iar, te prinde-n gheare,
să-ţi alerge viaţa-ntreagă.

Poţi să nu rămâi deloc,
cu simţirea încruntată,
piatra inimii ridată,
al iubirii dulce joc
să îl laşi pe altădată.

Însă, dacă ai noroc,
din iubirea trecătoare
se desface rară floare,
cu petalele de foc,
scăldând inima cu soare.

Prinde rădăcini adânci,
schimbă lumi, răstoarnă mări,
stele-nvârte-n patru zări,
munţi dărâmă, sfarmă stânci,
şi te umple de mirări.

S-o păstrezi nu e uşor,
fragilă, gingaşă floare,
să o porţi, ades, te doare,
dar îţi face viaţa zbor
spre tot ce-i cuprins în zare.

De o pierzi, rămâne-n urmă
doar nimicul fără nume,
rost nu mai găseşti în lume,
şi-i pustiu cumplit, şi-n brumă
sufletul ţi se sfărâmă,

ca o frunză ruginită
şi uscată sub vânt aspru;
şi cu sufletul albastru,
în zarea nemărginită,
cauţi încă o ispită.
(2010)

O casă bătrână

E-o casă bătrână, cu două odăi,
în care stă timpul, cu ochii lui răi,
şi ceasul ce viaţa-i măsoară priveşte,
urcând în pereţi putregaiul ce creşte.

E-o casă ce încă respiră şi ştie
poveşti petrecute-năuntru— o mie
oamenii care-au păşit pe covoare,
cu vorbele lor, cu sufletul mare.

Şi are, nescrise, reguli şi legi
pe care le-accepţi şi când nu le-nţelegi,
fiindcă de cei ce-au clădit-o-s lăsate,
şi-au fost moştenite împreună cu toate.

Să intri desculţ, cu capul plecat,
tavanul cel scund te îndeamnă îndat'.
Într-un colţ de odaie dacă te-aşezi,
afli de taine cum n-ai să mai vezi.

Pe paturi, ieşite ca din amintire,
se-aşten cuverturi ţesute din fire
cu bucle trecute prin degete iuţi,
cu forme şi semne de care nu uiţi.

Pereţii-s bătrâni, cu var alb şi curat,
comoară de flori pe ei s-a pictat,
flori scrise în lână de inimi de maici
sau de străbunice cu suflete dragi.

Au tors şi-au ţesut cu fire de lână,
bucăţi mari de suflet, de inimă bună;
şi, chiar de n-ai fost pe când au trăit,
mintea ţi-ating cu ce-au dăruit.

Şi-apoi, cu mirare, bufetul sculptat,
dulapuri, şi mese, şi bănci, şi un pat
priveşti şi întrebi cine oare-a făcut,
cu care unelte şi cât de demult.

Şi afli c-alături, un pic mai în spate,
bunicul scotea din lemnele moarte,
tot ce-ai văzut şi viaţă sufla
în vreme ce, harnică, mâna lucra.

Asculţi în tăcere cum umbrele spun
despre poveşti înşirate pe fum
ieşit din memoria casei bătrâne
unde mai stau doar zile puţine,

câte-au rămas până când în ruină
va trece căsuţa care încă le-adună.
Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare
bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,
şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.
Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă
şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,
şi acul şi aţa în mâini prima dată,
vacanţa cea mare cu miros de şerbet,
dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea
ce taine ascund, voci de catifea,
uitate demult, şoptind de dureri
şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Dar, dacă şi ploaia, şi vremea-mpreună
vor dărâma căsuţa bătrână,
în minte le-om ţine pe toate mai vii,
le-om trece o parte şi către copii,

vom face icoane din dragi amintiri,
din vechile-albume, din care priviri
din poze alb-negru, tăcut răscolesc;
cât noi suntem încă, ele încă trăiesc.
(2010)