Ofilire

Se îngrămădesc florile în respiraţia mea
de pământ aburind,
de parcă s-ar fi adunat toată primăvara
de prin zăpezile târzii alungată.
Sunt multe flori, multe,
inconştient dezrădăcinate de-o primăvară nebună,
sublime ca tăcerea scursă din boabele de rouă
la răsăritul fierbinte al zilei;
şi-au să se ofilească.
Acum încă mai respiră, încă mai respiră,
neghicind culoarea amurgului.
Mâine vor foşni trist
precum o rochie de mireasă
care n-a mai fost îmbrăcată.
(1988)

Toamna

Toamna-şi picură alene,
blândă stropii de lumină,
strecuraţi ca printre gene
prin copacii cu rugină.

Se îmbracă în miresme
moi şi jilave de humă
şi ne-arată cât de lesne
toate mor până la urmă.

Frunzele-n iarbă picate
se topesc ca o părere,
iarba plină de păcate
arde-n propria durere.

Pe un cer fără culoare
norii-n dans au ameţit,
vântul leagănă ba soare,
ba ploi reci, fără sfârşit.

Ploi de patimă mocnită
în pădure par să scadă
flacăra nechibzuită,
dar mai mult o fac să ardă.

O împrăştie-n câmpii,
o întind prin văi, prin munţi
şi inundă cu incendii
inimi, suflete şi frunţi.
(2010)

Omul este un poem de dragoste

Omul este un poem de dragoste.
Primim sărutul ploii pe firul de iarbă care suntem
şi ochiul-frunză se abureşte speriat de linişte.
Într-un moment de inconştienţă începe minciuna,
fuga spre fericirea neumblată
pe care nu avem curajul să o uităm.

Două fire-de-iarbă se visează stejari,
fiecare în iubirea celuilalt
dar, uneori, ajung mărăcini,
învinşi de încovoiaţii spini
care le intră amarnic în carne.

Fericirea firului-de-iarbă-stejar,
ca raiul e nestrăbătută şi inexistentă.

Omul este, totuşi, un poem de dragoste.
De aceea mulţimea fielor-de-iarbă
cu rădăcinile strâns împletite,
atente la trezirea seminţelor.
(1988)

În loc de stele

Noaptea mea-i adâncă,
plină de stafii
rătăcite încă,
încă străvezii.
Umblă fără noimă,
uneori n-au chip,
alteori n-au formă,
şi, nicicând, n-au timp.
Bântuie stinghere,
nebăgate-n seamă,
fără vreo putere
să inspire teamă.
În noaptea mea deasă,
umbre şi mai grele
vin ca să îmi ţeasă
vise fără stele.
Le iau blând de mână,
le primesc mirarea,
le chem să revină
dacă-şi pierd cărarea.
Noaptea mea nu are
stele luminoase,
doar fantome care
bântuie sfioase.
Viaţa lor trecută
a fost visul meu,
şoapta neştiută,
dorul cel mai greu.
De aceea, încă,
îi ţin nopţii mele
cu umbra adâncă,
mereu, loc de stele.
(2010)

Desfrunzire

Ţi-aduci aminte zilele acelea
nemaiterminate,
care stăteau cu sufletul la gură
aşteptând noaptea?
Şi nopţile de-atunci
desfrunzite de dragoste?
Eram două năluci de dor
şi din frunzele desfrunzirii noastre
aşterneam covoare
iubirii.
(1988)

Iarbă

De departe,
dintr-o zare a viselor,
te strig în iubire.
Tu cauţi cu urechea zvon
de la foşnetul ierbii..
şi nu înţelegi.

Încerci să vezi
şi priveşti rătăcit
cu ochi de culoarea ierbii
răsfrântă în rouă...
şi iar nu înţelegi.

Apoi adulmeci chemarea,
dar nu simţi în nări
decât mirosul ierbii...
şi tot nu înţelegi.

Şi vrei să-mi pipăi strigătul,
să-l prinzi în pumni
cu mişcări învăţate tot de la iarbă...
dar nici acum nu înţelegi.

Atunci cobori în iarbă
şi devii tu însuţi iarbă,
iarbă care nu înţelege...
(1988)

Înflorire

Simt cum tălpile mele
încep să-şi trimită în jos
rădăcinile.
Simt cum mâinile mele
înmuguresc la fiecare deget.
Simt cum gura mea devine
pasăre cântătoare.
Şi mai simt cum ochii
îmi înfloresc- floarea soarelui
cea rotitoare după lumină.
Iar cerul frunţii mele
îmi stă boltă
spre infinit.
(1987)