Începe lumea de la capăt

Începe lumea de la capăt cu ochii proaspeți de copil
și răzgândește-te oricând, oricât de des și de umil,
căci gândul cel săpat în piatră e cum sunt pietrele de moară
legate strâns de vis, de-aripă și poate tot la fel să doară.

Nu-i nici rușine, nici păcat să cauți poartă după poartă
din miezul înnoit spre țel și, răzvrătit, să uiți de soartă,
să te dezveți de tot învățul și să înveți altă cărare
care va fi numai un pas pe harta dorului de zare.

Vor sta la pândă dogme reci în ochi ce-acuză fără milă
și în priviri care cu drag pun îndoiala cea abilă
de-a curmezișul peste gând și îl stâlcesc cât crește încă
desăvârșindu-se doar cât ți-e hotărârea ca de stâncă

să iei iar lumea de la capăt cu înțelegere duioasă,
să nu pui garduri prin văzduh și prin pădurea rămuroasă,
ca aripile să se-avânte și gândurile să-nfrunzească
și toate-acestea să devină eliberarea cea firească.
(2019)

Start the world anew

Through the fresh eyes of a pure child you should begin the world anew
and change your mind if it feels right as often as you change the view,
for when the thought is carved in stone it can, like millstones, crush your dreams
and it can hurt you all the same like bars enclosing all your wings.

There's neither shame nor sin to try to open every rusty gate
on every path from soul to goals and to forget the cruel fate,
unlearning all that you've been taught and learning then another route
which will be only one small step on the big map of absolute.

You'll see cold dogmas often lurking in ruthless glances full of blame
and eyes that put, even with fondness, the doubt across your thoughts and name,
aiming to break and to destroy as you and them are growing still
fed only by determination hard like a rock and your great will

to start the world anew again with understanding deep and tender,
to not put fences through the air and through the forest whatsoever,
to let the wings to soar above and give the thoughts the chance to blossom
and all of these to set you free to see the world complete and awesome.
(2020)

Cuvinte uitate pe o foaie

• 

Ca un cuvânt uitat pe-o foaie
la care am pus semn
un colț ce știe să se-ndoaie
fără nici un îndemn
mă dezbrăcasem de-nțelesuri
incerte, lunecoase
și rămăsesem miez de versuri,
și foaia mă uitase.

Ca un cuvânt nescris vreodată
întreg, pân' la sfârșit,
cu slovă veșnic tremurată
și gândul potrivit
mă căutasem printre ere
nebune sau tihnite
ca o idee care cere
aripi de la ispite.

O foaie zboară peste vânt;
cuvintele-s uitate.
Eu scriu cu viața alt pământ
și lutul îmi e carte.
Și-am să mă uit, și-am să-mi rămân
cu colțul îndoit,
cu un cuvânt ținut la sân,
uitat la infinit...
(2019)

Ne amintim ce am uitat
pe-o foaie-ngălbenită.
Ne învârtim ca altădat'
la Eddie pe orbită.

Cheia

Când mă funie prea strâns trecutul
și prin tot sfârșitul și-nceputul
de cărare, de aripă și de suflet
nu mă foarfecă albastru și nici sunet,
ștrangulată de cenușa nopții mele
fără lună, Căi Lactee și cu iele
năboind prin stații de metrou,
mă răscol ca să respir din nou.
Îmi sfâșii cu funia odată
diminețile cu inimă curată,
smulg din mine oameni care dor,
nu pășesc pe ei, îi fac decor
cotropit de umbră, de uitare.
Dacă mi se prind la cheutoare
cum se prinde scaiul de nădrag,
îi mai duc cu mine înc-un prag.
Mă împiedic, cad sau, poate, nu,
dar descopăr în cădere un atu:
când privești de-aproape în cenușă
mai găsești vreo cheie pentr-o ușă
către mâine, către mâinile întinse
fără lațul care ieri mă amăgise.
Cheia o pierdusem altădată,
tot eu, rătăcită sau furată.
(2019)

Un gând pentru Daniela.

Fluturi

Stau ascunsă sub o frunză de mărar.
De mă cauți, mi se pare că te fluturi în zadar.
Mă privești și tot ce vezi e o oglindă.
Eu mă flutur de sub frunză, aburindă.

În oglindă se aprinde-un fulger. O secundă
adevărul se făcuse val din undă.
De sub frunza de mărar mijea speranța
că-mi recunoscuseși sufletul și fața.

Și mă prinzi în pumni ca pe-o idee
care se agață de lumină prin curmeie.
Nu te las s-adormi și mă arunci
în hățiș de judecăți și de porunci.

Stau ascunsă sub o frunză de mărar.
Poate că nu flutur în zadar
fluturii care se scurg din gând
când îți par oglindă... cugetând.
(2019)

Sunt încă vie

Dacă mă doare un cuvânt
spus dinadins sau vorbă-n vânt,
e semn că pacea nu mă știe,
dar încă-s vie.
Dacă mă plec sub o povară
cu inima de tot amară,
e semn că greul mă sfâșie,
dar încă-s vie.
Dacă o lacrimă mă seacă
de cântece, surâs și joacă,
e semn că totuși nu-s pustie
și încă-s vie.
Dacă minciuna mă-nconjoară,
dar nu mă dă din mine-afară,
e semn că încă am mândrie
și-s încă vie.
Dacă atâta nedreptate
mișel mă taie pe la spate
și nu mă-ncui în colivie,
sunt încă vie.
Și dacă-s vie mai e vreme
să caut pacea în poeme,
greul să-l scutur de pe zbor
și nedreptatea s-o dobor,
din lacrimă să-mi fac izvor
de adevăruri ce nu dor,
să mă cuprind cu duioșie
într-o speranță sau o mie
și timpul ce-a rămas să-mi fie
plin de magie.
(2019)

Un gând pentru Ioana.

O gutuie și-un dovleac

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
E un fel de gălbinare
dobândită de la soare
sau, poate, o alergie
la lumina aurie
strecurată prin rugina
ce le-a invadat grădina.

Au chemat o doftoreasă,
o ciupercă albă, grasă,
ce purta pe cap un șal
din frunziș de loldilal
peste pălăria roasă
de-un colbec în drum spre casă,
care-a flămânzit subit.
(Ciuperca l-a otrăvit.)

Doftoreasa i-a cătat,
i-a rotit, i-a scuturat
și le-a spus că-i boală grea,
sfârșeală la lingurea,
că-s în stadiul terminal
și că le va fi fatal
soarele care i-a copt,
și le-a dat zile - vreo opt.

Dar ca să își ia răsplată
le-a prescris, detaliată,
o rețetă inutilă:
dimineața, o pastilă
și o cremă pe la prânz,
din extract curat de spânz,
iar seara un degetar
de must dulce de arțar.

Gutuia a ascultat
sfatul ei documentat,
dar dovleacul, mai căpos,
și aflat ceva mai jos,
deci lipsit de perspectivă
și cu mintea în derivă
n-a luat niciun tratament
că-i părea incongruent.

În a cincea zi gutuia
s-a desprins de ram că nu i-a
mai ținut nici pețiolul
și-a căzut de-a rostogolul
tocmai până la dovleac.
- Măi gutuie, și cu leac
ai picat din înălțime
și-ai ajuns lângă prostime?

- Măi dovlece, tu mă iartă,
că nu-mi arde-acum de ceartă!
Am făcut o încercare,
că ziceau că moarte n-are.
Ea poate n-o fi având,
dar nouă ne fac comând
cât de repede, se pare.
Nu-i speranță de scăpare!

Nici n-a terminat de spus,
că a fost luată pe sus
într-o mână. În cealaltă,
întinsă și răsfirată,
stătea în balans dovleacul
mai să cadă că, săracul,
era umed și lucios
și aluneca vârtos.

Gutuia a fost spălată
și i-a fost înlăturată
coaja ei cu gălbinare.
Dată crud pe răzătoare
a fost pusă cu blazare
pe-aragaz, să clocotească
de mânia ei firească.
A făcut întâi o bulă,
pe urmă, de tot sătulă
de atâta maltratare
și plină de indignare,
a umplut oala cu spumă,
că ea nu-i de luat în glumă!
Când a stat zeama mărgea
în apa de la cișmea,
cu nespusă nepăsare
au depus-o la păstrare
în borcane în cămară
lângă gemul cel de pară.

Cu cuțitul în dovleac
întâi au tăiat capac,
i-au scos miezul și l-au ras
pe urmă l-au pus la ars
(lui așa i s-a părut)
învelit în așternut
moale care îl alintă
și l-au denumit plăcintă.
L-au întins pe farfurie.
Numai bine n-o să-i fie!

În carcasa lui cea goală
(cu capac, precum o oală)
au săpat ochi, nas și gură.
L-au dus pe-un buștean, în șură,
când e bezna mai adâncă
și teroarea îl mănâncă.
I-au înfipt o lumânare
în găoacea din dotare
și-o aprind pe la chindie.
A ajuns o jucărie!

O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
Sunt în stadiu terminal,
mai precis, autumnal,
de plăcintă sau dulceață.
Iar în șură, când e ceață,
agățat sus, într-un par,
se zărește-un felinar
cu lumina sângerie,
tremurată și pustie,
chip lugubru ce-nfioară...
Sau e frigul de afară?
(2019)

De dovleac şi de gutuie
ştiţi cu toţii fiindcă nu e
o poveste aşa nouă.
Ca să mai citiţi vreo două
căutaţi aici tabel
cu duzinile în el.

Vioara fermecată

Când ai găsit arcușul prins mai demult în palmă
și când mișcarea lui, când iute și când calmă,
era o prelungire de suflet și de gând,
când sunet revărsa din codrii fremătând
într-o cutie strâmtă de codru cu ecou
ce răzbătea prin inimi, le-alcătuia din nou,
când degete curgeau pe strune sau pe corzi
întinse de emoții pe care le înnozi
și-apoi le descâlcești ca să stârnești lumină
din care se desprind aripi din rădăcină
să caute o zare pe care ne-o știau,
când măști tăiate-n piatră pe rând se sfărâmau,
se rotunjise clipa în drum spre veșnicie,
atât de efemeră și plină de magie...
(2019)

Din farmecul viorii se nasc arar cuvinte.
Le adunăm la Eddie ca să le ținem minte.