Monstru?

Evantai

Un monstru tâmp cu capul chel,
C-un malaxor hulpav în loc de gură
Şi cu alambicate maţe în pântec subţirel
Se îndopa cu mârşăvie şi cu ură.

Le mesteca neîntrerupt, temeinic,
Le înghiţea oricât erau de-amare
Şi-ai fi crezut că se făcea tot mai nemernic
Cu cât i se umfla burta mai tare.

Dar pentru că le fărâma mărunt
Nici una în memorie nu i s-a tipărit
Căci un nimic părea oricare amănunt
Când gândul îi era un murmur asurzit.

Şi cum să nu-l priveşti cu duioşie,
Şi cum să nu doreşti aievea să trăiască
Un monstru lacom care ţine sub chelie
Atâta răutate câtă naşte firea omenească?

Oricât de inestetic şi de monstruos,
De-ar acorda o asistenţă dezinteresată,
Ni s-ar desface curcubeu în evantai frumos
De sentimente nobile şi dragoste curată.

Măscărici

(după psi)

Un măscărici ce nu părea să ţină
Capul plecat şi fruntea în ruină,
Cu un surâs pictat între urechi
Şi cu tichie cu canafi perechi,
Avea adeseori nimic scris în privire,
Ca monstru tâmp, zălud, fără simţire.

Un evantai de false sentimente
Plecate de la el păreau să se reflecte
În ochii ce-l priveau, poate, de-acum cu milă
Şi îşi nega singurătatea lui umilă,
De când şi asistenta l-a lăsat fiindcă a simţit
Că inima i-e stearpă şi gândul amorţit.

Paiete triste i-atârnau pe haină
În chip de praf de stele, cum credea în taină,
Cu un baston de mareşal şi nasturi de spoială,
Lacrima desenată, cu totul ireală,
Alambicate decoraţii pe haina peticită,
Era mai mult carton şi recuzită.

Credea că-i poate păcăli cu mârşăvie
Şi că îl admirau cu drag şi duioşie.
Îl năuceau cu murmur, râs şi voie bună,
Spera că-n glorie cândva are s-apună,
Fără să îşi închipuie că toată-acea mulţime
Cu drag de glume potrivite-n rime
N-avea memorie, ci malaxor cu care
Scuipa secunda lui în nepăsare, în uitare.
(2012)

Au descâlcit duzina şi au pregătit surprize: almanahe, jora, tibi, Vero, tibi2, psi, Scorpio, Dictatura justiţiei, Irealia, Virusverbalis, dordefemeie, Dragoş

Să trag un nor

Aş vrea să trag un nor peste setea pământului,
Să am puterea vântului
Şi să-l desfac şuvoaie
Ca să rupă, să încovoaie
Rădăcinile arşiţei care crapă ţărâna.
Să-şi întinerească faţa, bătrâna,
Să-i crească plete de iarbă,
Să se împodobească cu salbă
De flori peste riduri uscate,
Să le umple pe toate
Şi să se facă lut roditor,
Să plângă din izvor
Lacrimi de bucurie
Pentru ce-are să fie...
(2012)

Poveste în zori

În fiecare dimineaţă i se sculpta pe pernă
O altă formă după visul de cu noapte,
Şi pentru că i se dusese visul în uitarea cea eternă
Şi nu-i mai rămăseseră din el decât vreo două şoapte,

Şi-acelea fără înţeles, nelămurite,
S-a dus să caute în largul din uitare
Visările în somnul lui ivite,
Că poate-i arătau necunoscută zare.

Dar largul din uitare era atât de larg
Şi-n el erau închise atâtea întâmplări
Că nici urcat pe vârful celui mai 'nalt catarg
Nu-i cuprindea decât o parte dintre zări.

Iar visul lui pierdut în valuri de uitare
Şi parcă descompus în fapte fără sens,
Împrăştiate de curenţi la mare depărtare,
Era aproape imposibil de cules.

Iar zorii l-au orbit cu vasta lor lumină
Şi a uitat ce caută în apele adânci,
A fost foarte aproape de vis, la rădăcină,
Dar s-a trezit în soare şi s-a lovit de stânci.

Pe-acolo erau urme din vise de-altădată
Care stăteau lipite de pietre neclintite,
Le-a adunat atent şi-a desenat o hartă
Din piese disparate, cu grijă potrivite.

Iar la final tabloul cu pete colorate
Din visele lui toate, mereu pierdute-n zori,
Era făcut din formele care i-au fost sculptate
De somn pe puful pernei cel moale ca de nori.

De-a dezlegat secretul ascuns în puf de perne
Sau s-a-ncurcat în vise încâlcite între ele
Nu mai contează fiindcă totul se va cerne
În largul din uitare când cerul plouă stele.
(2012)

În zori se ivesc 
poveşti din marea celor
cu drag de (psi)cuvânt.

Mărgăritare

Zgură

Umbră rece pân’ la miez prăduind mărgăritare,

Umeri slabi, simţire goală şi nesaţ în buzunare,

Sigur doar pe jumătate de întreaga lui avere,

A lăsat numai o urmă: zgura setei de putere.

Urmă

Prăduind mărgăritare cu nesaţ care nu-i trece,

Le-a pătruns sigur în miez. Nu i-a fost umbra nici rece

Şi nici goală, ci întreagă şi purtând o jumătate

Dintr-o urmă de poem peste umeri, spre departe.

Nesaţ

Nicicând jumătate, ci numai întreagă,

Cu umbră pe ochii arzând de nesaţ,

Cu miez de ispită, ce sigur te leagă,

Chiar rece ca gheaţa, te prinde în laţ;

Nu goală, dar straie mai multe nu are,

Pe umeri se prind şiraguri cu jind

Făcute din stele ori mărgăritare,

Şi-ai vrea câte una să le furi, prăduind

La urmă, întreagă, şi umbra ce-o lasă,

Că-i miez nesfârşit din fragedă noapte,

Cu perle pe cer şi-atât de frumoasă

Că ielele-n horă o umplu de şoapte.
(2012)

Mai multe mărgăritare la ceilalţi duzinari din clubul psi.

Dar lunile?

Din zile se fac
Săptămâni. Dar lunile?
Se leagă din nopţi?

Zilele săptămânii noastre

Zilele săptămânii noastre sunt tot mai puţine
Fiindcă supravieţuim de azi pe mâine
Şi parcă toate seamănă între ele...
Păşim egal pe aceleaşi podele
De gânduri despre pâine.

Nu-i nicio diferenţă între luni şi joi,
E incertă şi rânduiala zilelor pentru noi,
Când ne trezim trişti la aceeaşi oră.
Când ne prindem de nevoie în horă
Ca să batem pământul în picioare,
Ştiţi, până şi pe el îl doare
Fiecare talpă, fiecare cădere...
Nu-i cădere de frunze efemere,
Ci cădere de ideal
În incredibil de real.
Într-o geometrie în plan social
Zilele săptămânii noastre-s asemenea,
Nici una nu-i bună, nu-i nici una mai rea
Decât ştim că poate să fie.
Cu mintea închisă într-o cutie
Făcută din rutină
(“noi n-avem nicio vină”)
Avem de ales între fond şi formă.
Doar că forma e diformă
Şi în fond cine ştie
Cum să aleagă între urât şi sărăcie
Între minciună şi hoţie?

Zilele săptămânii noastre sunt toate la fel...
Se învârt monoton, învechit carusel
Cu oprire în duminici rare,
Dar nu-i nici atunci sărbătoare.
Caruselul se învârte… nimeni n-are scăpare
Pentru că la fiecare ieşire din bâlciul blamat
E pus semnul de drum înfundat.
(2012)

Zilele săptămânii sunt altfel pentru fiecare din noi, cei înscrişi în tabelul de la psi.

Egrete

Sensuri adânci care-au trecut prin inimi mute,
Corăbii rătăcind prin noaptea unei iubiri pierdute,
La răsărit vor da răspuns, arse de sete,
Cuvânt întins pe aripi şi pe gâturi de egrete.

***

Corăbii mute pe ape adânci din noaptea uitării
Prin gâturi hulpave înghit răspuns din trecut.
Mi-e sete deja de alt răsărit în cuvânt pe marginea zării,
Ca un zbor de egrete prin inimi ce s-au renăscut.

***

Egrete cu gâturi prelungi, corăbii în zbor graţios,
Ne intră în inimi uimite şi mute, cu nou răsărit.
Noaptea-i cuvânt din trecut. Şi sete de pur şi frumos
Ne sapă izvoare adânci, răspuns către cer nesfârşit.
(2012)

Duzina de azi nu mi-a dat pace, mai ales după ce am trecut pe la Vero