Întâmplare de Crăciun

Era femeie, era mamă... ca miliarde de femei,
Povara dragostei purta şi nu-i erau umerii grei,
Cu fruntea sus, cu ochii blânzi, când mai senină şi când tristă
Povara dragostei purta, fără să creadă că există.

Îşi săruta dulce copiii de dimineaţă şi pleca
Spunându-şi ei şi lor povestea în care lupul rău murea.
Se întorcea după amiază mai obosită, dar zâmbind
Şi-n loc de cheie descuia inima lor cu un colind.

Era o seară înstelată, şi prin copaci, şi sus în cer,
Era fierbinte dor în inimi şi nu simţeai c-afară-i ger.
În casă mirosea a brad, a cozonac şi-a portocale
Şi o durea puţin mijlocul, dar nu-i era de-aceea jale.

Umblând tiptil şi pe furiş împodobise bradul 'nalt
Având în suflet bucuria copilului nevinovat
Şi-n ramuri dese încâlcise lacrima trecerii prin lume
Căci an de an bradul acesta venea la ea anume.

Când scutura de praf trecutul şi-l prefăcea-n lumină
Vedea Crăciunul de demult şi se simţea regină.
In fiecare glob lucea o altă amintire vie
Şi-n astă seară hotărâse încă un glob să-l scrie.

Doar că-n povestea de acum comori sclipeau mai tare:
Un prinţ de-un an şi şase luni şi sora lui mai mare.
Şi tot tiptil şi pe furiş îngrămădise într-un sac
Daruri alese să le fie copiilor pe plac.

În timp ce pruncul mic plângea că nu-şi găsea mămica
Şi sora lui îl alina şi-i alungase frica,
Şi-a pus mustăţi şi barbă albă şi haina roşie cu glugă
Care-o-ncurca puţin la mers, că îi era prea lungă.

În clinchete de clopoţel, cântând cu glasul îngroşat
Colinda Moşului venit din nordul alb şi îngheţat
Şi-a luat în braţe băieţelul; el s-a oprit din plâns
Căci nu ştiu cum a înţeles că mama-l ţine strâns.

Apoi glumind şi cu blândeţe a îndemnat-o pe fetiţă
Să îi recite poezia, cea de la grădiniţă,
Dar din greşeală i-a scăpat o notă mai înaltă
În hohotul adânc de râs ce-l ştie lumea toată.

Fetiţa s-a mirat puţin cu ochii mari, căprui
Dar glasul ei n-a încetat să-i spună Moşului
Despre flori dalbe ce curgeau de-o vreme la fereastră
Şi aşterneau covor ţesut de iarna cea măiastră.

Moşul a înghiţit un nod şi a ascuns în palmă
O lacrimă ce-ar fi părut un nor în seara calmă.
Iar când băiatul năzdrăvan a tras încet de barbă
În mare taină l-a rugat răbdare-un pic să aibă.

Apoi s-a ridicat cu greu uitând sacul deschis,
Iar când mămica s-a întors era ca într-un vis:
Lumini clipeau, iar dedesubt lucrau mânuţe curioase,
Din daruri creşteau bucurii pe feţele frumoase.

Fetiţa ei cu un surâs a întrebat sfios
"A fost acela Moş Crăciun, ori te-ai făcut tu Moş?"
N-a fost prea greu să o convingă căci ea voia să creadă
Că şi la anul va veni Moşul cel Bun s-o vadă.

În bradul verde străluceşte încă un glob de-atunci
Şi-n el s-au prins zâmbete calde şi bucurii de prunci.
Dar Moş Crăciun va-ntârzia venind mai către zi
Prin vise unde e stăpân cuvântul a iubi.
(2011)

Înscrisă la concursul Nopţi magice în miez de iarnă

Foi

E-un veac sărac acesta-n care
Din plopii cei fără de soţ mai moare
Câte un ram sau câte un copac întreg şi-un lemn
Întins pe jos rămâne din trunchiul drept şi demn.

Mă rog de tine, lume, nu-l arde şi nu-l lăsa să putrezească
Şi miezul lui fă-l carte ce-n vorbe să-nfrunzească!
Atins cândva cu har şi poezie,
Ar trebui sfârşitul tot literă să-i fie.

Şi de-or muri din ramuri, şi de-or muri alţi plopi,
De n-ar avea de unde să-şi plângă toamna stropi
De frunze răscolite atunci vom plânge noi,
Ne-or răscoli cu rime foşnind acele foi.
(2011)

Căderea din toamnă

Căderea din toamnă din crengi cu rugină,
din inima plină prea mult de sfârşit
e ca să transforme imposibila vină
din flacără vie în scrum liniştit.

E zbor pe miresme de jilavă humă
cu aripi ce dor şi se zbat fără rost
făcute din frunze căzute în glumă
din inima mea care parcă a fost.

Căderea-i plutire pe-o urmă de vânt
căderea din ramuri, căderea din mine
mă scutur în flăcări de pe ram în cuvânt,
mă sting mai apoi în ploi reci şi străine.
(2011)

În inimă rădăcină

O şuviţă de gând rebel ţi-am dat-o după ureche,
Tu îmi spuneai că gândul acela era fără pereche,
Că n-ar fi trebuit să-l sperii cu degete reci,
Că-i mai uşor să-l laşi vântului decât să-l petreci
Pe calea bătătorită şi veche.

Te-ai ridicat şi-ai împrăştiat în jur culori,
O parte erau blânde ca lumina din zori,
Altele tulburi ca torentele adunate în munţi
După ce ploile le-au spălat păcatele de pe frunţi,
Iar în urmă răsărit-au curcubee şi flori.

Mă gândeam să le întind pe o pânză pe perete
Să nu-mi rămână lipite pe degete regrete
Că ţi-am uitat chipul, şi gândul nepieptănat,
Şi lumina, şi torentele în care te-ai revărsat
Peste pustiu, peste sete.

Când tabloul a fost gata m-am depărtat un pas sau doi
Şi-am privit peste umăr, înapoi.
Erai acolo desenat printre pete şi raze de lumină
Aveai gânduri cu aripi şi-n inimă rădăcină
Din noi…
(2011)

Imens oceanul şi necunoscut

Imens oceanul şi necunoscut
Îşi rânduieşte ape liniştite
Păzite de un soare cu cerul ne-nceput
După furtuni dansând mereu neobosite.

Îi poţi lăsa nemărginirea şi căile ascunse,
Talazuri depărtate cu înspumate creste
Sau gândul că de stânci înşelătoare i-s apele străpunse
De ţărmuri să îţi lege visarea de poveste

Şi într-un port în care nimicul se petrece,
Privind doar peste stradă şi niciodată-n zare,
Te vei trezi la urmă cuprins de toamna rece
Şi n-ai să ştii de-n suflet ţi-a fost vreodată soare.

Sau ai putea să te desprinzi de mal
Să simţi nestăpânite ape dansând cu tine
Să iei în piept necunoscutul, val aspru după val,
Şi să îl tai cu braţul întins spre ape line.

Poate că vei străbate furtuni fără de milă
Care învolburate vor vrea să te înghită,
Dacă le vei supune cu palma ta umilă
Inima-ţi va rămâne mereu nebiruită.

Dar vei ajunge sigur pe ţărmuri însorite
Spre care vei pluti pe apele visării
Şi vei găsi comori, şi-ţi vor fi răsplătite
Credinţe neînvinse de neodihna mării.
(2011)

Nehotărâre

DA
Nu ştiu dacă e prielnic acest vânt
Sau prevesteşte încă o furtună
Catargul l-am legat temeinic c-un cuvânt
Şi am sperat să fie vreme bună.

Am îndrăznit să aţintesc în zare
Ţărmuri blajine, porturi liniştite
Ca să-mi primească ancora încrezătoare
Şi să îmi ţină dorurile împlinite.

Dar porturi liniştite ascund ades vârtejuri
Care ucid corăbii, care înghit comori
Şi-adâncul lor de taină le prinde în îngheţuri
Cu gheare nemiloase, cu cleşti necruţători.

Nu ştiu dacă-i un vânt ce-mi îmblânzeşte calea,
Nu ştiu dacă-s talazuri în dans nebun în larg,
Dar sub puterea lui prova despică marea
Şi-am înălţat, c-o vorbă, o pânză pe catarg.

NU
N-aş vrea să scriu încă o amintire
Reinventând speranţe, vise şi iubiri,
S-o pun ca temelie la altă împlinire
Ce mi-ar veni oricum din vechile-amintiri.

Nu mi-aş întoarce faţa spre depărtata zare
În care viitorul se-ascunde într-un nor,
Chiar dacă-i plin de strălucire şi culoare,
Chiar dacă arde cerul mai aprig ca un dor.

Aş aştepta să se dezlănţuie-n furtună,
Să văd de flăcările îi sunt fulger ce brăzdează
Nu numai cerul, dar şi inima nebună
Necugetat deschisă, crezându-se vitează.

N-aş vrea un început din basmul altei dimineţi,
Căci basmele trecute s-au spulberat pe seară...
Amiaza mea cuprinde atâtea frumuseţi,
Că nimeni n-ar putea mai multe să mai ceară.
(2011)

Cioburi de cuvinte

Era aşa frumos acolo, în poveste,
Intrau fluturi pe geam ca să aducă veste
Despre cascada curcubeului care curgea
Prin aripile lor de catifea.

Şi sunete veneau plutind pe vânt
Şi se legau în ritmul inimii bătând
Grăbită să îşi piardă răsuflarea,
Iar braţe împletite legau la fel visarea:

Un dans, un zbor şi teama de cădere,
Poveste de iubire sau numai o părere,
Un început în care se scuturau petale
Pe suflete mirate că şi-au ieşit în cale.

Erau cuvinte blânde ce nu spuneau prea mult
Şi vorbe nerostite al căror viu tumult
Voia să se reverse, voia să spargă ziduri
Cât nu erau crestate pe inimi aspre riduri.

Dar la sfârşit toţi fluturii s-au risipit,
Şi inima-şi pierduse ritmul, iar dansul s-a oprit,
Şi-n colţuri de poveste, uşor întunecate,
Zăceau pe jos uitate cioburi de vorbe sparte.
(2011)