Cât ar costa un zâmbet?

Aşa cum noaptea vine după zi
sau după a te naşte urmează a muri,
şi fiecare bucurie îşi are, deseori,
lacrima ei prelinsă din ochi umbriţi de nori.

Am învăţat devreme această lege simplă,
dar încă mă întreb, atunci când se întâmplă,
cât ar costa un zâmbet, cât ar costa iertarea?
Şi, tot de-atâtea ori, rămân cu întrebarea.

Dacă un râu de lacrimi mi-ar fi cerut ca plată
când viaţa îşi deschide comoara minunată
de dragoste, de frumuseţe, de pură încântare,
le-aş strânge-n pumni pe toate, fără vreo ezitare,

ca pe-un mănunchi de raze care străpung prin noapte,
ca pe un stol de aripi ce iscă-n gânduri şoapte,
şi-aş măsura cu ele nici lacrimi, nici durere,
ci timpul meu, ce-n vreme e numai o părere.
(2011)

Mi se face noapte

Mi se face noapte prin gânduri
Nu-i noapte adâncă, dar nici lună şi stele,
Printre nori violeţi se preling flăcări pe apele mele
Întunecate şi grele.

Mi se face noapte şi somn.
Mă tem să adorm,
Mă tem să nu se aprindă adâncul din gânduri,
Să nu ardă,
Să nu se piardă
Ce-o mai fi rămas uitat,
Nespus sau neterminat.

Mi se face o înserare ca un tablou ireal,
Din care lipseşte ceva din fundal…
Ar trebui să fiu eu pe marginea zării, aproape de ramă
Dar era deja întuneric şi am fugit de acolo de teamă.
(2011)

Să-i ţii cu sufletul de mână

Atât de multe amănunte,
fire de praf pe harta vieţii,
se rânduiesc, buchii mărunte,
pe pagini albe ale cărţii.

Şi scriu, meschine, despre lucruri
care ne fugăresc prin viaţă,
despre nevoi, corvezi şi biruri
ce-omoară timpul şi îngheaţă.

Îngheaţă inimi, năzuinţe,
adorm iubiri, leagă visări,
trec în uitare vechi credinţe
că poţi străbate depărtări,

că poţi să fii stăpân pe zare,
pe soarta ta şi să fii zeul
ce pune timpul pe cântare
şi-aruncă-n ceruri curcubeul...

După ce scrii câteva file,
răgazul de-i îngăduit,
să reciteşti rânduri umile,
să socoteşti ce-ai împlinit,

adeseori vezi cu mirare
că sunt capitole întinse
în care moare orice floare,
unde iubirile sunt stinse;

că oameni dragi au aşteptat
câte-un cuvânt sau mângâiere,
şi în zadar, dar n-au uitat
să îţi surâdă şi să spere.

Cât încă sunt, cât nu-i târziu,
ţine-i cu sufletul de mână;
dorul de ei e tot ce ştiu
în urma lor să mai rămână.
(2011)

Ploaia dansează cu sufletul meu

După mulţi ani, iarna a fost blândă cu mine,
mi-a desenat dantele pe ramuri, prin ruine,
a învelit cu albe pături o tristeţe
şi inima, păzind-o ca să nu îngheţe.

Dar uite că nici iarna acesta nu-i perfectă
fiindcă, insistentă şi, cumva, defectă,
se-ntinde peste ghiocei şi peste viorele
şi-ar trebui de-acuma să ningă doar cu ele.

Şi-aş spune că mi-e dor de soare,
de floarea de lumină, de razele de floare,
de-o boare de aripi călătoare strecurate
prin vântul care-aduce căldura de departe.

Dar aş minţi fiindcă, la fel ca altă dată,
noroiul răsări-va din palida zăpadă
şi-apoi ca să-l usuce, stăpână peste toate,
arşiţa fără milă va arde tot ce poate,

sleind de vlagă iarba şi scuturând petale,
brăzdând adânc pământul şi spulberând din cale
speranţe mai firave şi uscând dorinţe,
secând prea crud puterea din crudele fiinţe.

După ce toate-acestea din nou or să se-ntâmple,
cu palmele uscate uitate peste tâmple,
cu sufletul secat de-atâta aşteptare,
ploaia îmi va părea o binecuvântare.

Ploaia măruntă şi rece picurând prin ceaţă,
curgând fără oprire în trista dimineaţă
de toamnă desfrunzită ce tremură mereu...
ploaia duios dansează cu viu sufletul meu.
(2011)

Un surâs

Acestei iubiri i-au încărunţit tâmplele
şi are o cută adâncă pe frunte, între sprâncene.
Se trezeşte dimineaţa cu cearcăne
şi cască plictisită în timp ce îşi bea cafeaua amară.

Această iubire visează rar,
de obicei în alb-negru.
Visele colorate stau de la un timp
aşezate în albume, în ordine cronologică.

Toate acestea se văd uşor,
cu ochiul liber, de la mare distanţă.

Doar la o privire atentă
se dezvăluie discret, în colţul gurii,
un surâs care ascunde în el
un secret vechi de când lumea,
un mister care nu încărunţeşte niciodată.
(2011)

Desen

Întind aripa să zboare
în înaltul cerului,
iar inima să coboare
în umbra misterului...

Printre raze de lumină
şi cărări de întuneric,
îmblânzind vremea haină,
urmărind vreun vis himeric,

ridicând câte-o speranţă
ca pe-o pânză pe catarg,
când farul e-ascuns în ceaţă
şi m-am rătăcit în larg,

adunând în pumni şi soare,
şi nor negru de tăciune,
desenez şi cu culoare,
şi cu urme de cărbune

aripi zvelte care zboară,
inima... ca prima oară...
(2011)

Semn de carte

Te-ai întâmplat în viaţa mea odată,
Ai scris vreo două rânduri pe-o pagină curată
Şi-apoi te-ai dus în lume, mai departe
Şi ai lăsat în urmă, stingher, un semn de carte.

L-am regăsit, stingher şi-acum,
Uitat între cuvinte,
Îngălbenit de-al vremii fum
Şi aşteptând cuminte.

Am încercat să descifrez
Acele rânduri drepte,
Dar scrisul de demult s-a şters
Şi-a-nchipuit trei trepte.

Pe cea de sus e scris "nicicând",
Pe-a doua e "mereu",
Iar jos, şoptit ca un alint,
Duios "sufletul meu".

Am răsucit apoi în minte
Cuvintele rămase,
Dar nici că mi-am adus aminte
Ce ni se întâmplase...
(2011)