de Anne Brönte (traducere)
Când inima-n tristeţe mi se-neacă
Şi viaţa nu-mi aduce bucurie ,
Când înainte-mi un mormânt se cască,
În loc palate şi grădini să fie;
În van vorbeşti de visul cel bolnavicios,
În van îmi spui zâmbind molipsitor,
Că sănătoase minţi cred vesel, luminos,
Ceea ce eu văd trist şi-ngrozitor.
Şi eu am râs şi am gândit ca tine,
Am râs nebun şi am crezut greşit,
Imagini de acum, reale şi depline,
Nu le-am visat, căci, iată, m-am trezit.
Într-un amurg, privind spre cer vrăjită,
Am admirat cum glorioase mor
Lumini de sus, cu nuanţa diferită;
Întâi, lânoşii nori de aur lucitor;
S-au înroşit, luând trandafirie
Culoarea sub potop de verde-ntins,
Divin, la fel cu tenta azurie,
Ce printre ei, surâzătoare, s-a prelins.
Nu pot numi fiece ton fermecător
Şi nici să spun ce luminos luceau,
Dar, rând pe rând, şi-au stins culoarea lor;
Şi ce-a rămas pe când nu mai erau?
Nori grei rămas-au, sumbri la vedere,
Când vraja lor împrumutată s-a sfârşit,
Azurul cerului a devenit părere
Şi strălucirea blândă i-a pălit.
Atrăgătoare viaţa noastră pare,
De strălucirea tinereţii poleită;
Lumina mincinoasă când dispare,
Rămâne cu adevărat dezvăluită.
De ce s-acuz privirea-mi ascuţită
Ce vede clar o lume de dureri
Prin ceaţa de lumină aurită
Scursă din false şi splendide păreri?
Când tânăra mămică îi zâmbeşte
Dragului ei, întâiului născut,
Sânul ei arde, căci într-adins iubeşte,
În timp ce lacrimile-i curg tăcut.
Iubind visează! Nu ştie de durere,
De truda grea, de-aprinsa suferinţă,
Speranţe moarte, în loc de-a ei plăcere,
Vor fi aduse de acea fiinţă.
Cu ochi orbiţi, nu-i vede lui acum o soartă
Pecetluită mai târziu sau mai curând,
Sprânceana lui de chin înnourată
Şi patul cel sinistru din mormânt.
Un cuplu tânăr, binecuvântat
De dragoste împărtăşită ce nu ştie
De recea disperare, dezgustul resemnat
Ce-or pune stăpânire pe inima pustie.
Iubirea şi Credinţa rămână pe vecie
(Minuni pe care le viaţa le poate împlini)
În mijlocul durerii şi-a urii-n veselie,
Lumina lor, lucind, de tot va stăpâni.
Ei nu zăresc venind Moartea cea crudă
Ca să despartă inimi ce iubesc,
Când unul nu mai simte suflarea muribundă,
Şi inima cea frântă în trupul pământesc,
Sau agonia-n care sufletul ei se zbate,
Când n-a gândit nicicând la ultimul abis.
Cel ce rămâne, trist, privirea îşi abate
De la mormântul care pe draga lui s-a-nchis.
Nu ştie nici cum, singur, cuprins de disperare,
Silit să-şi poarte viaţa sleit, fără a crede,
Se rătăceşte trudnic în lumea asta mare
Şi în putreziciune, la urmă, el se pierde.
***
O, Tinereţea ascultă cu răbdare,
Când trista Experienţă spune povestea sa;
Dar Îndoiala râde-n privirea-i visătoare,
Speranţa pătimaşă oricând va câştiga.
Şi plânge când Plăcerea cea plăpândă moare,
Distrusă de durere, vină, suferinţă;
Cere de la Speranţă răspunsul la-ntrebare,
„Nu e aşa cum pare, ai credinţă!”
„Să n-o bagi în seamă!” Experienţa spune,
Astfel şi mie mi-a şoptit odată;
În tinereţea mea făcut-a promisiune
Că-n floarea vârstei viaţa-i minunată.
Mi-a spus în vremea timpuriei Primăveri,
S-oprească vijelii iscate peste mine,
Că zilele ce vin şi fiecare dintre seri
Aduc vânturi mai blânde şi ceruri mai senine.
Când soarele prea rar îmi surâdea
Pe-un cer noros, prea sumbru încruntat,
Când ploaia torenţială neîntrerupt curgea
Şi ceţuri mohorâte în jur s-au adunat;
Mi-a spus cum raza Verii strălucind
Aburii grei i-ar alunga pe rând,
Împrăştiind în jur splendori,
Pomi încărcând cu muzica cea lină
Şi cu parfum bogat briza blajină,
Pământul presărând cu flori.
Dar, istovită, m-am ofilit la soare,
Sub raza lui, arzând dogoritoare,
Când păsări trilul şi-au oprit,
Uscat e câmpul verde şi-a pomilor desime,
Şi-alături cu Natura, pierduta prospeţime
din Primăvară am jelit.
„Aşteaptă doar puţin,ca zilele de Vară
Fierbinţi şi arzătoare să dispară,
şi Toamna”,iar poveţe
Mi-a dat „cu aurita-i bogăţie,
Cu rodul Verii copt să reînvie
pierduta tinereţe.”
Şi-am aşteptat prelung şi în zadar,
Căci prospeţimea n-am aflat-o iar,
Chiar dacă Vara a apus
Şi Toamna şi-a întins frigul şi ceaţa,
Natura ofilită şi-a stins sfârşită viaţa
Şi-ncet s-a descompus.
În suflul vijeliei prin creanga despuiată
Ce iarna prevestea, am fost încredinţată:
Speranţa-i doar visare.
Cum draga tinereţe pe mine m-a trădat,
Te vei simţi, de ea, la rându-ţi înşelat,
Chiar blând vorbind de pare.
Sumbru profet! Cumplite prevestiri sfârşeşte—
Tu nu stingi focul patimei ce încălzeşte
Al tinereţii piept.
O, lasă-l s-o însenineze cât mai poate
Şi să îngheţe de-adevăruri deprimante,
Stingându-se încet!
Spune-i că nu avem odihnă pe pământ,
Că-i seacă bucuria, răsfăţul e plăpând;
Şi-i dincolo de zare.
Dar licăriri ne-ajung, speranţa creşte,
Chiar mângâierea aspră o înveseleşte;
Deci n-o lăsa să zboare.
Nedrept e că speranţa bucurii promite,
Şi timpul nu le vrea vreodată Împlinite,
Sau de se-adeveresc,
Nicicând desăvârşite, ori dureroase, poate,
Repede năruite şi repede uitate,
Uşor se risipesc
Totuşi, speranţa străluciri aruncă
Pe suferinţă, caznă şi pe muncă,
Iar Griji întunecate
Prevăd ades o mie de necazuri care
N-au fost menite inimii tremurătoare,
Poate,ca să le poarte.
Şi-ades, aceste suferinţe, de sosesc,
Uşoare-s lângă temeri şi, cu curaj firesc,
Surprinzător, le ducem;
Deci, s-aşteptăm al dimineţii răsărit
În cea mai neagră noapte care ne-a găsit,
Osândă să nu cerem.
Dispreţuim al ciocârliei cânt ce-nseninează
Drumul rătăcitorului, căci calea ce-o urmează
Se-ntinde grea şi lungă?
Sau, poate, călcăm sub tălpi nepăsătoare
Surâzătoarea, dulce, luminoasă floare
Că moartea are s-o ajungă?
Nu observăm privelişti minunate fiindcă
Triste şi jalnice sunt cele care vin?
Ori cerul de azur nu ne încântă încă,
De ştim furtunile c-aproape se aţin?
Nu! călătorind pe cale, admirăm
Tot ce-i frumos, şi-atuncea când dispar
De amintirea lor ne agăţăm
Şi de speranţă, că le-ntoarce iar.
Cum călătorul drumul şi-a sfărşit
Poate din tot ce-l doare şi din tot ce plânge
Nu-i în final ce este mai cumplit.
Când râul crâncen 'nainte ni se scurge,
Oricât de-adânc, întunecos şi îngheţat,
Zâmbeşte-asupră-i ţărmul preaslăvit
Unde nu-s lacrimi, nu-i nimeni întristat,
Unde cu fericire fiecare-i dăruit.
(2010)
