O
gutuie și-un
dovleac
au o boală fără leac.
E un fel de gălbinare
dobândită de la soare
sau, poate, o alergie
la lumina aurie
strecurată prin
rugina
ce le-a invadat grădina.
Au chemat o doftoreasă,
o ciupercă albă, grasă,
ce purta pe cap un
șal
din frunziș de
loldilal
peste pălăria roasă
de-un colbec în drum spre casă,
care-a flămânzit subit.
(Ciuperca l-a otrăvit.)
Doftoreasa i-a cătat,
i-a rotit, i-a scuturat
și le-a spus că-i boală grea,
sfârșeală la lingurea,
că-s în stadiul terminal
și că le va fi fatal
soarele care i-a copt,
și le-a dat zile - vreo opt.
Dar ca să își ia răsplată
le-a prescris, detaliată,
o rețetă inutilă:
dimineața, o
pastilă
și o
cremă pe la prânz,
din extract curat de spânz,
iar seara un degetar
de
must dulce de arțar.
Gutuia a ascultat
sfatul ei documentat,
dar dovleacul, mai căpos,
și aflat ceva mai jos,
deci lipsit de perspectivă
și cu mintea în derivă
n-a luat niciun tratament
că-i părea incongruent.
În a cincea zi gutuia
s-a desprins de ram că nu i-a
mai ținut nici pețiolul
și-a căzut de-a rostogolul
tocmai până la dovleac.
- Măi gutuie, și cu leac
ai picat din înălțime
și-ai ajuns lângă prostime?
- Măi dovlece, tu mă iartă,
că nu-mi arde-acum de ceartă!
Am făcut o încercare,
că ziceau că moarte n-are.
Ea poate n-o fi având,
dar nouă ne fac comând
cât de repede, se pare.
Nu-i speranță de scăpare!
Nici n-a terminat de spus,
că a fost luată pe sus
într-o mână. În cealaltă,
întinsă și răsfirată,
stătea în balans dovleacul
mai să cadă că, săracul,
era umed și lucios
și aluneca vârtos.
Gutuia a fost spălată
și i-a fost înlăturată
coaja ei cu gălbinare.
Dată crud pe răzătoare
a fost pusă cu blazare
pe-aragaz, să clocotească
de mânia ei firească.
A făcut întâi o
bulă,
pe urmă, de tot sătulă
de atâta maltratare
și plină de indignare,
a umplut oala cu
spumă,
că ea nu-i de luat în glumă!
Când a stat zeama
mărgea
în apa de la cișmea,
cu nespusă nepăsare
au depus-o la păstrare
în borcane în cămară
lângă gemul cel de pară.
Cu cuțitul în dovleac
întâi au tăiat capac,
i-au scos miezul și l-au ras
pe urmă l-au pus la ars
(lui așa i s-a părut)
învelit în așternut
moale care îl alintă
și l-au denumit plăcintă.
L-au întins pe farfurie.
Numai bine n-o să-i fie!
În carcasa lui cea goală
(cu capac, precum o oală)
au săpat ochi, nas și gură.
L-au dus pe-un buștean, în șură,
când e
bezna mai adâncă
și teroarea îl mănâncă.
I-au înfipt o lumânare
în găoacea din dotare
și-o aprind pe la chindie.
A ajuns o
jucărie!
O gutuie și-un dovleac
au o boală fără leac.
Sunt în stadiu terminal,
mai precis, autumnal,
de plăcintă sau dulceață.
Iar în șură, când e ceață,
agățat sus, într-un par,
se zărește-un felinar
cu lumina sângerie,
tremurată și pustie,
chip lugubru ce-nfioară...
Sau e frigul de afară?
(2019)
De dovleac şi de gutuie
ştiţi cu toţii fiindcă nu e
o poveste aşa nouă.
Ca să mai citiţi vreo două
căutaţi aici tabel
cu duzinile în el.
