Castelul

Castel semeţ în fluviu faţa şi-o răsfrânge
şi apei îşi închină lung secol după veac.
Suflet de ar avea, inima i s-ar frânge,
dureri câte-a cuprins şi n-au avut vreun leac.

***

Aleasă societate de neam german şi vechi
s-a strâns cu-nfrigurare în marele salon.
La bal s-au desfăcut şi s-au făcut perechi
care-au ţinut un vals, plutind la unison.

În paşi de dans cu romantism înlănţuiţi
şi respectându-i ritmul şi măsura,
grupul aristocrat de tineri chibzuiţi
n-au încălcat nici eticheta şi nici partitura.

În piesa scrisă-n cronici nimic imprevizibil,
niciun sărut furat în colţuri mai umbrite,
nimic nepotrivit ca să roşeşti penibil
la amintirea serii senine şi vrăjite.

***

Bătrână şi distinsă, cu chip vioi şi blând,
priveşte spre castel, pecete pe destin.
Ochii i-s tulburi încă şi dorul renăscând
de volburi, tinereţe, iubiri trăite plin.

Strânge în amintire secretul neştiut
de nimeni. Cei de-atunci s-au dus în alt castel.
Zidul acela vechi e confident tăcut
şi, dintre toţi iubiţii, i-a fost cel mai fidel.
(2013)

La bal şi ceilalţi duzinari
trecuţi cu grijă-n carneţel
valsează veseli şi sprinţari,
iar carneţelul e la fel.

Întrucât laptopul meu e la reparat, iar copiii nu se dezlipesc nici ei de celălalt calculator, probabil că nu voi reuşi să comentez şi să răspund la comentarii la timp. Trec să vă citesc în tăcere de pe ecranul telefonului.

Lumină pieziş

Soarele pieziş în brazi îşi trimite răsăritul.
Scara crengilor lumina o despică în argintul
şi în verdele cel strâns în şuviţe-ngemănate.
Stropi de rouă din lumină picură apoi din toate.

Tot pieziş, prin aer clar, peste dealuri ruginite,
prin pădurea cea aprinsă de dor mult şi de ispite
soarele îşi face joc printre norii albi de spumă,
pune pete peste iarbă ori luceşte viu în humă.

În oraşe, răsăritul luminează ziduri 'nalte,
râde colorând şăgalnic cenuşiul din cetate.
În ferestre străluceşte înmulţit acelaşi soare:
mii de faruri, mii de stele, fulgere ori felinare.

Cum ar fi lumina blândă tot pieziş să se strecoare
şi în sufletele noastre, să le umple de mirare?
Ce ar scoate la iveală dintre umbre nepătrunse
şi păstrate în trecut, sub uitări prelungi, ascunse

de lumina de deasupra, cea pe care-o ştim şi-o cernem
printre dinţii strânşi ai grijii să nu afle că ne temem
şi furiş, în întuneric, ţinem urma de durere
şi am vrea asupra ei să se lase doar tăcere?

Poate că lumina nouă s-ar desface într-o scară
şi argintul ei ar creşte unde umbra grea coboară.
Poate că ar face joc din dor mult şi din ispite,
petele în nori de spumă le-ar spăla, pe veci albite.

Poate-ar pune iar culoare pe cenuşă şi pe humă
şi-ar deschide-n ziduri vechi poftă fragedă de glumă,
ar aprinde felinare, faruri, fulgere şi stele
unde-au fost odată lacrimi. Le-ar aprinde şi pe ele

şi în ochi ar înflori un surâs ca o zi nouă,
lacrimile deja plânse poate s-ar preface-n rouă,
iar lumina cea piezişă, când s-ar ridica spre cer,
ar lua asupră-i umbra. Fiindcă totu-i efemer...
(2013)

Te plac aşa cum eşti - psiluneli

"Te plac aşa cum esti." ţi-am spus.
Priveam senină un apus.
M-ai întrebat: "Cum crezi că sunt?"
N-am mai rostit niciun cuvânt.
Nu l-aş fi nimerit pe cel
ce-ar fi cuprins, tablou fidel,
tot ce gândeam eu despre tine.
M-am socotit c-ar fi mai bine
să leg cuvintele cu nod,
mănunchi de noduri în năvod
prin care cern lucruri mărunte;
apoi, scăpată de-amănunte,
să-ţi fac portretul. Tu stăteai
pe malul apei şi-i priveai
oglinda tremurând încet
şi destrămându-ţi din portret
ochii, şi stelele, şi luna,
amestecându-le întruna...
De-aceea, de-aş avea şi-aş spune
ocean de vorbe mici şi bune,
nu te-aş cuprinde niciodată
în irosirea lor mirată.
Dar, când te-mprăştii în oglindă
şi nu vrea nici ea să te prindă,
eu te adun la mine-n gând.
Te plac aşa cum eşti... Visând.
(2013)

Vă plac aşa cum îmi sunteţi,
 dragi prozatori şi dragi poeţi
cu suflet cald, gând înţelept.
Spre voi surâsul mi-l îndrept
şi ştiu c-am să vă regăsesc
citind tabelul pisicesc.

Între tăceri, nomadă

Umbla printre tăceri, nomadă,
le număra şi le punea la suflet,
le încuia-năuntru ca-ntr-un sipet,
ca pân'la fund, între comori, să cadă.

Purtând atâta greutate în tăcere,
cuvintele-i treceau din ce în ce mai greu de vamă.
De peste graniţe alte tăceri o cheamă,
dar nu răspunde, poate că de teamă
sau poate crede că-i chemarea doar părere.

Din şapte zări s-au adunat ca vântul
acele nouă muze tinere în gând,
dansând, vorbind, cântând, râzând şi insuflând
un dor de înţeles şi-mpărtăşit cuvântul.

Nu-i ireal tabloul şi nu i se năzare.
Darul lor blând şi necondiţionat
în panglici ţine-ascuns şi trainic înnodat
un ac ce trage-n urmă fâşii de nor şi soare.

Când se ating puţin de lutul firii
cu ploi şi cu lumină fecundează gândul.
Din el erup scântei vulcanul aprinzându-l
în inimă, în sipetul trăirii.

Chiar miniatural ca să-i încapă-n mână,
aceea hărăzită, din care pleacă pod,
cerul primit în dar, legat cu nod,
cere să se reverse şi cere să-i rămână.

Odată ce-a văzut răzbind dintre tăceri minunea
n-ar mai putea s-o lase din strâmt căuş de palme
unde-a ţinut 'nainte furtuni, rar ape calme,
şi n-ar putea să-şi vindece-n oglinzi doimea.

Degeaba luptă în mintea ei opinii
adverse în averse cu fulgere brăzdând;
nu pot să-i amuţească dorul înalt de gând
şi iar s-o rătăcească în grijile mulţimii...
(2013)

Dintre tăceri nomade cu toţii s-au desprins
şi de tabel la psi cuvântul şi l-au prins. 

Incandescenţe (VIII)

Adăpost

Iglu din haiku
mă ascunde de vifor,
nu de aspru ger.

Gândul bun

Se risipeşte
vrajba când gândul cel bun
surâde-ntre noi.

Vulcan?

Mai greu mi-e să-mi tac
gândul decât să-l rostesc.
Dacă erupe?...

Ploi de vară

Trec tăcerile
ca ploile de vară.
Inimi calde râd.

Curiozitate

Oare există
idee negândită
încă? Mă întreb...

Puterea unei iluzii

Câte iluzii
inventezi ca să trăieşti
tot atâtea vieţi!

Certitudine necunoscută

Avem în viaţă
doar o certitudine.
Şi-i tot obscură!

Ieftin

Tramvai cu minciuni...
Ce bilete ieftine
în aparenţă!

Artă

Gând înşurubat -
piruetă pe poante
cu rotiri în vers.

Dialoguri cu psi, Alma Nahe, Adriana Tîrnoveanu, Vienela, Roxana

Cui i-ar folosi?...

N-ai fi putut să mă pedepseşti
pentru înşelăciune, furt sau crimă.
N-am minţit decât prin omisiune,
n-am furat altceva decât câte o idee bună
şi, chiar şi atunci, am folosit ghilimelele,
n-am ucis nici vise, nici sentimente cu bună ştiinţă.
Cele care nu mai sunt printre noi
au murit de moarte bună când le-a venit sorocul.

Nu ştiu ce ţi s-a năzărit,
ce iluzie sau ce fată morgană
ţi-a descântat simţurile şi judecata,
de mi-ai trimis inima să facă puşcărie
în locul acela cenuşiu dintre noapte şi zi,
unde nu-s nici stele
şi nici soarele nu se îndură să treacă peste zare.
N-am înţeles acel verdict
înscris în spaţiul îngust
şi, totuşi, atât de cuprinzător al unui haiku:

O supradoză
de iubire ucide
inima... Sau nu.

Eu nu ştiam nici măcar cât ar fi o doză de iubire.
Am întrebat întâi în jur, apoi mai departe,
un australian, o columbiană...
Nimeni n-avea atâta doxă, cred că nici tu,
deşi n-ai fi recunoscut vreodată.

Ţinându-mi inima în palme te-am privit.
Cu sau în aşteptare.
Te uitai peste umăr,
la poarta aceea care se deschidea spre libertate.
Când ai evadat mie mi-au rămas în urmă paşii,
gândul încerca să te prindă; nu încerca...
O clipă mai târziu am prins un tramvai.
Fără s-alerg.
Mi-am amintit că sunt două situaţii
în care nu-i bine să alergi după,
fiindcă totdeauna vine măcar încă unul
sau chiar încă unul în plus.

Îmi ascult inima şi mi-e linişte.
Ritmul ei îmi măsoară dozele, supradozele...
Ştiu că are pe undeva un şurub
din care aş putea să-i ajustez cu fineţe simţirea.
Dar cui i-ar folosi?...
(2013)

Doza de duzină se ia din tabel de la psi, ca la fiecare sfârşit de săptămână.

Haiku înaintea tăcerii

Dacă nu-mi pasă
nu înseamnă că urăsc,
ci că nu-mi pasă.

Dacă îţi pasă,
dincolo de cuvinte
înfăptuieşte!

Nu mă judeca
după tiparul croit
ţie de tine!

Mai bine de-atât:
nu mă judeca deloc!
Eu nu te judec.

Vreau să înţeleg,
dar, limitată cum sunt,
reuşesc mai rar.

Sigur am şi eu
de unde mă priveşti tu
vreun neînţeles.

Zarea mea-i scurtă
către sud, a ta spre nord;
între noi ocean.

Peste oceane
avioane, vapoare
şi cuvinte trec.

Când cuvintele
poartă neînţelesuri
se ivesc tăceri.

Tăcerile lungi
sunt prologul uitării
dintre om şi om.

Între uitare
şi privire clipitul
e diferenţa.
(2013)