Nerost

sursa

Nebună-i victoria în care câştigul
e-un mare nimic,
când carnea şi gândul îşi strigă tot chinul,
când inima moare un pic.
Pustiul târziu cucerit fără milă
la ce-ar folosi?
Puterea  mai bine ar rămâne umilă
şi n-ar irosi!
(2014)

Dagatha - dialog

Luceferi

Din câţi luceferi au pornit de sus,
pe câţi clipa de prea târziu trezire i-a răpus?
Câţi dintre ei s-au prăvălit şi n-au avut cruţare,
şi s-au trezit oameni ca noi c-un suflet care doare,
dezamăgiţi de-un zâmbet fals, de-o vorbă prefăcută
şi învăţând că fericirea nu e la fel de multă
ca veşnicia? Pe-aceea o ştiau
şi după ce-au picat din cer n-o mai recunoşteau,
aşa cum se împuţina, rid adâncit în rid...
Câţi au căzut şi au rămas, căzuţi în plin din vid?…

Cu toţii am fost luceferi în nesfârşitul tinereţii,
ne-am îmbătat de veşnicia ei visând la nemurire,
ne-am strecurat apoi prin ascunzişul vieţii,
prin des hăţiş de spaimă, de dor şi de iubire
şi am ales deplinul măruntei întâmplări
privind cu jind cum cerul ne-mbie către zări
fără să renunţăm vreodată de tot la amintire
c-o lacrimă neplânsă în privire,
de dor de veşnicia visului din care am căzut
şi plămădindu-ne, nicicând definitivi, din lut.
(2014)

psi - dialog

Beţie de primăvară

Frunzele-or să bea din rouă
şi s-or îmbăta de soare,
mugurii pe mlada nouă
se vor ameţi în floare.

Doliul alb din coama zării
coborî-va în livezi
ca o nuntă a mirării
că ning pomii abia verzi.

Fulgii calzi nu-s de zăpadă,
ci-s ca fluturii în zbor.
Vântu-i poartă să nu cadă,
îmbătat şi el de dor.
(2014)

Vero - dialog

Un lacăt

Un lacăt încuiat şi descuiat de multe ori
sub care inima se zbate, bate,
tânjind doar după una din culori,
deşi le ştie pe de rost pe toate,
un lacăt care-i pază şi durere,
şi-i pază de durere în acelaşi timp,
îl vrem, îl aruncăm, îl ardem în tăcere
şi în topire nu-l lăsăm cu niciun chip,
ci înapoi turnat, cu cheie nouă,
îl mai păstrăm în veghea temătoare,
îl înmuiem cu lacrimă, îl curăţăm cu rouă,
rugina să nu-l roadă şi simplu, cu mirare,
dăm cheia cui o cere fără vreo prevedere
şi aşteptăm ca zarul să se rostogolească...
După atâta pază ne ţin într-a lor vrere
norocul şi-ntâmplarea... banală şi firească...
(2014)

psi - dialog

Depărtătorul de coaste

I s-a insinuat în piept
şi i-a atins inima
într-o clipă de neatenţie...
Fără anestezie,
fără milă,
fără grabă...
Ca un zbor de aripă
şoptit în miezul cerului
i se auzea tăietura
gingaşă şi crudă,
iremediabilă,
imaterială
şi atât de reală
încât durea până şi bucuria
întâlnirii
dintre două insinuări
petrecute
în acelaşi timp...
(2014)

Despre alte intervenţii chirurgicale asupra cutiei toracice au scris sufletele frumoase din clubul psi.

Nonculori

-Câmpul trena de mireasă şi-o întinde până-n zare
fără pată, fără umbră, tot aceeaşi nonculoare.
-Fără pată? o întreabă. Tu visezi? Ţi se năzare?
Ca un giulgiu mortuar fâlfâie cu nepăsare
petele din iad scăpate intonând afon prohod
descompus în croncăneli. Parcă au în gât un nod!
Şi nu-i nod de la cravată! Cioclii-aceştia n-au costum,
ci penajul descărnat, zdrenţuit în limbi de fum
ce le-atârnă de aripi sumbru ca un semn de doliu
arborat cu morgă, fală şi cu nesfârşit orgoliu.
Tot cortegiul funerar se învârte fără rost
în sensuri contradictorii, dirijat atât de prost,
ori orbit de steaua zilei, ori e spulberat de vânt
şi dă glas nedumeririi că în jur nu-i vreun mormânt.

De atâta indignare tenul lui e cadaveric,
buze vinete frământă monologul cel himeric,
ochii injectaţi cu ură îi bombează în orbite
pentru nişte biete păsări, şi aşa nedreptăţite,
căci natura le-a făcut să se-nfrupte doar din moarte
şi din putregai de stârv, până oasele-s curate.

-Tu nu vezi? Cât ai vorbit, ciorile-au zburat departe...
Cât stă cioara într-un par?

                                     -Dar de ce le ţii tu parte?

-Nu le ţin... Am scos vreo vorbă? Te-ai certat de unul singur...
Ia o cană de vin fiert că te linişteşte sigur
şi în aburii molatici, te îmbibi cu fericire
şi zăgaz îţi pui pe vorbe pline de nemulţumire.
Când simţi gustul parfumat, blânde gândurile-ţi fie,
câmpul să îl vezi ca mine: nonculori în armonie.
(2014)

Nu ştiu de am izbutit ca din vorbele funebre
să-ncropesc o poezie chiar lipsită de tenebre,
dar un strop mic de umor cât o boabă de neghină
tot am reuşit să picur în cernita mea duzină.
Alţii poate-au fost mai meşteri să găsească râs în moarte
şi-i descoperiţi pe toţi de la psi şi mai departe...

La un surâs de soare

Încă o zi cu frigul strecurat în oase,
încă o zi cu umbrele morocănoase
de nor întinse pe pământul sur
lumina destrămând-o în lipsă de contur.

Ieri vântul spulbera o urmă de ninsoare
în dans ameţitor de pete de visare
ce se topeau pământului pentru rodire nouă
şi visului seminţei la strop curat de rouă.

Azi soarele la fel e de neputincios,
iar norii zarea o cutreieră pe jos,
câmpia-i arsă, verdele de grâu timid
se pierde-n cenuşiu ca lacrima în rid.

O fâlfâire stingheră de aripă
care străpunge ochiul doar pentru o clipă
e de ajuns ca să stârnească zâmbetul firav,
că aripa aceea-i din zborul cel mai brav.

E un nagâţ, o pasăre ce desenează piruete
pe pânza cerului cu linii nu concrete,
ci cu surprinderi, cu emoţii şi cu încântare...
Ştia că primăvara-i la un surâs de soare!
(2014)

Gând din cuvântul Simonei, în jocul Irealiei iscat de întâlnirea cu primăvara.