Timport

Timport pe tâmple.
Un cursalt
înalt
era să mi se-ntâmple,
dar m-a oprit un simbolid. Un semnervos
s-a instalat în suflet, dureros.

Apoi am născocit macarieni,
un fel mai colorat şi nou de marţieni,
şi i-am ascuns bizar în tufisură,
fără elan, fără presalt, fără măsură,
să umple golul cu prezenţa lor
şi să alunge urmele de nor.

Sursa imaginilor

Dar mi-au rămas vreo câteva ciudatini
şi le-am afişurat pe pagini
cu faţa eliternă şi lucioasă.
Apoi le-am pus în nisipet pentru păstrare,
să le găsească generaţii viitoare
ce poate-or trece de becluză mai uşor
şi vor aprinde tâmplelor alt dor.
(2014)

Spre lămurirea cuvintelor necunoscute
priviţi imaginile şi vă imaginaţi
sau, şi mai bine, căutaţi
în dex-ul din tabelul psipsinei, căci vor fi mai multe,
pentr-un cuvânt, sensuri alese...
În diferite minţi şi înţelesurile sunt diverse.

Ne învăţăm cu moartea

Puţin câte puţin murim:
întâi un sentiment, o întâmplare
pe care n-o mai ştim,
pierdută în uitare.
Şi încă nu ne doare...
Punem în loc alt timp şi credem că-i la fel,
dar măcinişul lui, nisip dintr-un castel,
se scurge în clepsidra din trup, chiar dacă inima
nu-şi potoleşte ritmul, dorinţa, patima...

Apoi ne lasă o încheietură,
beteagă, şubredă punând înţepătură
sau poticneală-n mers ori în îndemânare.
Durerea se învaţă şi trece-n nepăsare.

Nici nu băgăm de seamă puţinul dintr-un an:
puţinul cel de moarte, durere şi alean...
Ne învăţăm cu moartea, totuşi nu învăţăm pe noi,
chiar dacă devenirea
ne umple de nevoi
şi ne împuţinează nemurirea.

Ne învăţăm cu moartea cu mult mai dureros
privind în jur pustiul din ce în ce mai gros
în care greu distingem după aproape-o viaţă
un chip de mult ştiut. Lacrima de pe faţă
demult ni s-a uscat,
iar ochii, nu ştiu cum, parcă ar fi secat...

Îi numărăm în minte, îi cerem înapoi
pe cei ce ne lipsesc şi, când nu vin la noi,
înăbuşim durerea într-un cotlon mărunt
şi ne-aruncăm în zi după vreun amănunt.

Ne învăţăm cu moartea după aproape-o viaţă,
dar nu cu moartea noastră... Păstrăm mereu speranţă
că n-o să ni se-ntâmple, că, poate, mai târziu,
când ne vom sătura de tot ori de pustiu...
Aşa de nesătui de clipă şi de vis,
aşa de speriaţi de noapte, de abis,
glumim pe seama ei şi mergem mai departe
spre cel mai sigur lucru din lume dintre toate...
(2014)

Într-o dungă...

Soarele stă într-o dungă,
tăcerea se scurge prelungă
în culori pe marginea zării.
Pe undele ei plutesc cocorii mirării.

Tăcerea stă într-o dungă,
zarea se scurge prelungă
în întuneric. Conturul de cer
se topeşte în lutul iubirii, mister.

Din zare n-a mai rămas decât o ghicitoare,
cerul şi lumea sunt o menghină mare
din care-au scăpat în departe, în sus
stele şi lună. Apoi s-au stins, au apus

când lumina apare subţire-ntr-o dungă,
tăcerea rămâne în noapte, prelungă,
soarele stârneşte un murmur banal,
iar ochii visează deschişi, ireal...
(2014)

Ce frumoasă eşti...

Motto: "Şi m-am gândit: moartea, destinul, dispreţul, nu-ţi trebuie decât tinereţe ca sã le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!"
Magda Isanos - Despre iubirile mari

Stăteau pe bancă într-o seară asemenea oricărei alta
şi nu ştia ce îi venise să-şi depene prin minte soarta.
O cunoscuse-n tinereţe şi sângele i s-a aprins
din clipa-n care i-a surâs, surâsul ei desprins din vis.

N-a fost uşor să-i fure dorul, nici s-o sărute prima dată.
Când s-a-ntâmplat, iubirea lor era atât de-adevărată,
deşi a lui plină de patimi, a ei - de vise de fecioară
şi de mirare c-a lui lipsă făcea ca sufletul să doară.

Ca să găsească leac la toate, potecile şi le-au legat
spre-aceeaşi casă bătrânească, dar ce minune de palat
li se părea că-i străjuieşte când se iscau dintr-o privire
scântei de aur şi lumină ce colorau întrega fire.

N-a fost uşor nici drumul lung pe care-au mers tot împreună
şi, netezindu-l şi-ndreptându-l, au căutat calea cea bună.
Ori amândoi, ori câte unul s-au poticnit din când în când,
dar celălalt era aproape c-o vorbă bună sau c-un gând.

Au fost şi nori, au fost furtuni dezlănţuite de nevoi...
Nu le-au lăsat să îi inunde, le-au domolit tot amândoi,
dar au uitat de-atâta mers de mângâieri, de vorbe multe.
Tăcerea plină de-nţeles au învăţat să şi-o asculte.

Trecuse viaţa peste ei sau ei trecuseră prin viaţă?
Răspunsul nu avea oricum acuma nicio importanţă.
Stăteau pe bancă într-o seară, ea îl privea tot cu blândeţe,
el, numărându-i printre riduri, a adunat tot frumuseţe
şi ca în cea mai minunată din câte-au fost oricând poveşti
i-a murmurat în şoaptă moale: "Femeie, ce frumoasă eşti..."
(2014)

Ce frumuseţi or fi pe lume şi le-au tăiat gândul şi calea
la psilnatici vom vedea urmând la psi cum ştim cărarea.

Merele

(Cunoaşterea a început c-o muşcătură)

Un fruct căzut în iarba verde cu valuri tremurate
din mărul cel bătrân, văratic cu ramuri prea înalte
a luat în palma-i de copil şi l-a muşcat uşor
şi-ntâia oară a aflat gust dulce-acrişor
cu care viaţa-l îmbia în mreje uimitoare
spre anii iuţi ai tinereţii întrevăzuţi în zare.

O altă clipă de poveste din timpul cel hapsân:
într-o amiază însorită şi cu parfum de fân
ţine-n rotundul palmei lui rotundul ei de măr
şi-n muşcătura de alint află alt adevăr
cu care viaţa-l îmbia în mreje de pasiune
spre anii care aşteptau pe umeri să se-adune.

Apoi în palme a cuprins un rod, un măr de pântec
în care viaţa începea să murmure alt cântec
şi din rostogolirea lui, păzită cu iubire,
a înţeles că are-un rost. O dulce-nlănţuire
îl îmbia să treacă-n viaţă prin mrejele de drag
spre anii grei de înţelept cu sprijin în toiag.

Un măr frumos cu miezul putred, dar tot plin de parfum
i se făcuse întâmplarea, iar viaţa, ca un fum,
se petrecuse prea în grabă. Şi aştepta să-i cadă
în iarba verde, mătăsoasă tâmpla ca de zăpadă.
Ca în povestea cea mai veche, muşcând mereu din măr,
a tot trăit un adevăr, apoi alt adevăr...
(2014)

Ce gust au merele la ei
şi ce idei
s-au scris din miezul lor
aflaţi la psi foarte uşor.

Am...

Am albit sentimente uitate în noapte,
am zidit întâmplări din umbre şi şoapte,
din apus înroşit am sorbit cu nesaţ
până când a rămas din tăcere doar zaţ.

Răsărit înverzit pe o dungă de zare
l-am ghicit în ghioc cu-amintire de mare,
de val albăstrit încolţit de aripă
ascuţită de păsăre la vânare de clipă.

Am iubit ce-am dorit, am dorit ce-am iubit,
am găsit, am pierdut, am trăit însutit.
Sentimente albite în apus ruginit
le-am pierdut, le-am răpus, le-am păstrat, le-am găsit.

S-a zvonit în ghioc că mai vine un val,
îl aştept cu speranţa risipită pe mal.
O adun fir cu fir auriu de nisip.
De-ar veni să-mi adune stropi de mare pe chip...
(2014)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte...
Alte gânduri în fiecare minte.
Suma lor e în tabelul duzinei
de pe pervazul de stajă-al psipsinei.

Translucid

Un punct translucid
în miezul dulce-al luminii:
puf din păpădii.

În zbor translucid
păpădii efemere
înfrâng neantul.

Visăm translucid,
fragili ca păpădia.
Ideea e rod.
(2014)

Jocul Irealiei continuă translucid.