Ochi de împrumut

Copile, literele-s ochi de împrumut
pe care-i poţi avea oricât, oricând.
Prin ei priveşti în jur şi-n absolut,
oameni şi locuri, inimă şi gând.

Prin zarea lor pătrunzi în aventură,
în vieţi trăite în trecut ori viitor,
şi-odată ce-ai intrat, nimeni nu îţi mai fură
nici adevărul, nici visarea lor.

Prin ochii mici şi mulţi vezi înţelesuri noi
la care ai ajunge altfel cu grea trudă
sau poate nici nu le-ai găsi în zbuciumul şuvoi
în care uneori te prinde clipa surdă.

Atâtea întâmplări ascunse între file
le poţi trăi cu patimă aprinsă.
Stele urcând pe cerul fiecărei zile
mirat le prinzi în pumni când mintea ţi-e atinsă
de stropul de idee, de lacrima tăcerii,
de zâmbetul din dor, de hohotul visării.
(2014)

Pentru copiii ce vor ochi de-mprumut
şi cărţile nu li-s la îndemână
semnul spre carte e-un minim început
ca dorul de cuvânt mereu să le rămână.

Un pumn de clipe

De ce m-aş risipi în lupte fără sens
când tot ce am e-un pumn de clipe?
De ce să caut înţeles ales
în arbitrar, zadarnic ori risipe?

Mai bine tac şi-mi văd de ele,
de clipele atât de greu de prins!
După un timp îmi amintesc numai de cele
care s-au aninat, mărgele, pe un vis.

De ce să-mi uit idei sau să le-alung
în loc să cresc, să-ndrept şi să zidesc?
Mai bine gândul îl cutreier lung
şi-i prind cuvântul ca un giuvaer firesc.

Pierd azi o luptă, dar câştig războiul,
pierd o secundă, nu pustiesc un veac.
Dacă usuc o baltă, nu întind noroiul
pe câmpuri, pe pădure, peste lac.

Nu cruţ o floare şi cosesc o vale,
nu tulbur apele de sus, din nori.
Izvoarele s-ar subţia şi-aproape goale
s-ar teme să mai curgă şi să ude flori.

De ce, atunci când am un pumn de clipe,
aş pierde din esenţă şi m-aş dilua
în mărunţişuri destinate spre risipe
şi înţelesul mare-al lumii l-aş uita?

Şi mai ales de ce n-am învăţat
din ce-am greşit cândva şi încă-ncerc
să spun ce simt cât pot de-adevărat?
Neînţelegerea are contur de cerc.
(2014)

În clubul psi, sper că feriţi de risipire,
ne-am întâlnit cândva pe o idee pură,
un pumn de clipe ce nu-s amăgire,
un pumn de oameni cu cuvânt măsură
la plinul cel de gând croit după trăire.

Incandescenţe (X)

Esenţă

Îndepărtăm măşti.
Esenţa e în cuvânt,
zâmbet cu zâmbet.

Dubla măsură

Orgoliul rănit
scoate cap de meduză:
dubla măsură.

Limpede izvor

Izvorăsc faptă
ideea şi iubirea
preschimbând lumea.
(2014)

Rubine

Se desferecă
din miezul pământului
idei sub daltă.
(2014)

Alte idei rubinii s-au iscat în jocul Irealiei.

Nedreaptă neputinţă

Cu forţă de golem, lut întărit de vrere,
ai stăpânit un greabăn de oţel şi foc
în dans cu piruete, întoarceri în echere,
viraje în fracţiuni de timp. Şi n-a fost joc!

N-a fost un genocid, căci cei învinşi se-nclină
cu dreaptă admiraţie şi ştiu c-ai meritat
victoria strălucitoare şi gloria deplină,
că harul şi talentul munca le-a-ncununat.

Ţi-ai prins colaj de stele pe cască numărând
ani de izbândă plină, de vis trăit aievea,
de grandios succes şi-ai alergat flămând
când alţii ar fi fost sătui şi-ar fi uitat ideea.

Din nume ţi-ai făcut aproape un brevet,
un sinonim pentru voinţă şi reuşită împreună,
dovadă că un ţel se-atinge viu, complet
dacă îmbini raţiunea cu inima nebună.

Ai părăsit arena la capătul de vis,
când lutul n-a mai fost la fel de plin de forţă,
c-o urmă de regret, cu zâmbetul deschis,
dar visul l-ai lăsat şi altora ca torţă.

Un peisaj bucolic şi alb, fără de vină
din care te pândea o piatră ca un fur,
crud ţi-a secat* din viitor lumină.
Eu fricii mă îndoi, lumina o conjur!

Acum îmi plec urechea spre orice colportor
şi-aştept o veste bună, o urmă de speranţă,
un semn că ce se-aude din acel cârd - ciopor
ce-aşteaptă rău sau bine să-i dea falsă uzanţă -

are miez de-adevăr şi adevăru-i bun,
plin de clemenţa vieţii, de-ntoarcere spre tihnă
şi nu-i doar vorbă goală de om avar, nebun
ce-ar face bani blasfemic şi tăvălind în tină.

Aştept o veste bună cu teamă de sfârşit
sau de durere lungă, nedreaptă neputinţă
ce-ar fi ca un blestem prea aspru şi cumplit
pentr-un destin de luptă, pasiune şi voinţă.
(2014)

*Am preferat, din respect pentru ceea ce am vrut să transmit, să înlocuiesc în text cuvântul bălit, care nu-mi lipseşte numai din vocabular, ci şi din felul meu de a gândi.

Grele au fost cuvintele duzinei din această săptămână şi sper că am reuşit să le folosesc toată greutatea ca să vă vorbesc aşa cum mă pricep eu despre un om greu de prins în câteva cuvinte, greu de prins în general... şi despre tristeţea mea şi a multora în acest început de an. Scrieri mai optimiste poate veţi găsi în tabelul găzduit de psi.

Rol

Nu mă las pradă la dezmâţ, psiriduş fără act de naştere,
ci doar cu un certificat de existenţă virtual
sub formă de olimpotab în care mă înscriu singură
de câte ori în văztuneric se desprinde din gând cuvânt.

Azi nu mi-am luat doza de iarnarcotic.
Zăpada nu scrâşneşte sub tălpi, doar oasele scârţie dureros.
Plină de exasperanţe înghit o gură de cafea rece
şi porţia antalgică de descântec dintr-un radio vechi,
ascuns pe pervazul bucătăriei, în spatele cuptorului cu microunde.
Microunde şi unde radio se combină întru satisfacerea
oricărui asigurmand meloman.
Port pe fiecare vienelar, în loc de verighetă,
ca semn de vie iubilură familială, pete portocalii de morcov,
care se spală mereu mult prea târziu.

Corolarma se aplică desăvârşit atunci când vuieşte hota
deasupra aragazului pe care fierbe un curcosaur,
în timp ce printr-o caneluridă şerpuind prin lobul frontal
se scurg arome de vers, condimentate cu ritm şi rimă.

Joc un rol cel puţin dublu.
Până la esenţă îndepărtaţi mască după mască.
Poate că efortul nu e în zadar.
(2013)

Duzina de cuvinte încrucişate, altoite şi modificate semantic (nu genetic) într-o măsură variabilă îşi are, ca de fiecare dată, olimpotabul la psi, iar concluzia ei e gândul din cuvânt găzduit de Irealia.

În firea lucrurilor

Mi-a arătat surâsuri şi fruntea cea senină,
Mi-a arătat şi lacrimi, mânie sau tristeţe.
Eu am privit o clipă, ieri numai frumuseţe,
astăzi un rid în plus, ascuns în dos de mână.

Deşi priveam spre ea, eu m-am văzut pe mine
şi după ce mi-am aranjat eşarfa, ori părul ciufulit
m-am dus fără să ştiu că unde am umbrit,
în locul meu, în urmă, numai pustiu rămâne.

De n-ar fi mută, m-ar striga cu jind
să-i umplu golul din inimă, deşertul.
Poate-ar îngenunchia ca s-o scot din inertul
decor ce nu zâmbeşte, nu plânge, nu deapănă vreun gând.

De câte ori, cu ea asemenea, n-am fost şi eu oglindă
în care alte suflete s-au admirat o clipă!
În ochii mei şi-au înălţat neştiutoare-aripă,
inima mea-ncercând zborul să li-l cuprindă.

De mi-au surâs, un zâmbet în privire mi s-a scris
şi lacrimi de-au avut, am plâns tristeţea lor,
am spulberat în mine furtuni, zăpezi şi nor
ca să le-alung din ei... atât cât mi-au permis.

De câte ori, cu ea asemenea, nu m-au lăsat pustie!
Ori un iubit grăbit în fuga-i către alte zări,
ori un copil prea repede crescut, visând cărări
sau zbor înalt... un puf de păpădie!

Ori oameni dragi ce au plecat de tot şi prea departe
ca să îi mai ajungă vreo vorbă sau vreo rugă,
şi nici durerea nu-i ajunge chiar de-a-nvăţat să curgă
prin crăpăturile oglinzii cu colţurile sparte.

Întocmai ca oglinda, să se întoarcă-aş cere
şi i-aş chema şi în genunchi de-aş şti că-i de folos,
dar cresc deşert în dune în suflet pân' la os,
atât de mută şi atâta de lipsită de putere.

Fiindcă ştiu că asta mi-e menirea,
din când în când oglindă, şi mă supune firea.
(2014)

Ştafeta a pornit de la psi, a trecut pe la anaconde, apoi la Vero, de unde am preluat-o dor şi cu mine.