Incandescenţe (X)

Esenţă

Îndepărtăm măşti.
Esenţa e în cuvânt,
zâmbet cu zâmbet.

Dubla măsură

Orgoliul rănit
scoate cap de meduză:
dubla măsură.

Limpede izvor

Izvorăsc faptă
ideea şi iubirea
preschimbând lumea.
(2014)

Rubine

Se desferecă
din miezul pământului
idei sub daltă.
(2014)

Alte idei rubinii s-au iscat în jocul Irealiei.

Nedreaptă neputinţă

Cu forţă de golem, lut întărit de vrere,
ai stăpânit un greabăn de oţel şi foc
în dans cu piruete, întoarceri în echere,
viraje în fracţiuni de timp. Şi n-a fost joc!

N-a fost un genocid, căci cei învinşi se-nclină
cu dreaptă admiraţie şi ştiu c-ai meritat
victoria strălucitoare şi gloria deplină,
că harul şi talentul munca le-a-ncununat.

Ţi-ai prins colaj de stele pe cască numărând
ani de izbândă plină, de vis trăit aievea,
de grandios succes şi-ai alergat flămând
când alţii ar fi fost sătui şi-ar fi uitat ideea.

Din nume ţi-ai făcut aproape un brevet,
un sinonim pentru voinţă şi reuşită împreună,
dovadă că un ţel se-atinge viu, complet
dacă îmbini raţiunea cu inima nebună.

Ai părăsit arena la capătul de vis,
când lutul n-a mai fost la fel de plin de forţă,
c-o urmă de regret, cu zâmbetul deschis,
dar visul l-ai lăsat şi altora ca torţă.

Un peisaj bucolic şi alb, fără de vină
din care te pândea o piatră ca un fur,
crud ţi-a secat* din viitor lumină.
Eu fricii mă îndoi, lumina o conjur!

Acum îmi plec urechea spre orice colportor
şi-aştept o veste bună, o urmă de speranţă,
un semn că ce se-aude din acel cârd - ciopor
ce-aşteaptă rău sau bine să-i dea falsă uzanţă -

are miez de-adevăr şi adevăru-i bun,
plin de clemenţa vieţii, de-ntoarcere spre tihnă
şi nu-i doar vorbă goală de om avar, nebun
ce-ar face bani blasfemic şi tăvălind în tină.

Aştept o veste bună cu teamă de sfârşit
sau de durere lungă, nedreaptă neputinţă
ce-ar fi ca un blestem prea aspru şi cumplit
pentr-un destin de luptă, pasiune şi voinţă.
(2014)

*Am preferat, din respect pentru ceea ce am vrut să transmit, să înlocuiesc în text cuvântul bălit, care nu-mi lipseşte numai din vocabular, ci şi din felul meu de a gândi.

Grele au fost cuvintele duzinei din această săptămână şi sper că am reuşit să le folosesc toată greutatea ca să vă vorbesc aşa cum mă pricep eu despre un om greu de prins în câteva cuvinte, greu de prins în general... şi despre tristeţea mea şi a multora în acest început de an. Scrieri mai optimiste poate veţi găsi în tabelul găzduit de psi.

Rol

Nu mă las pradă la dezmâţ, psiriduş fără act de naştere,
ci doar cu un certificat de existenţă virtual
sub formă de olimpotab în care mă înscriu singură
de câte ori în văztuneric se desprinde din gând cuvânt.

Azi nu mi-am luat doza de iarnarcotic.
Zăpada nu scrâşneşte sub tălpi, doar oasele scârţie dureros.
Plină de exasperanţe înghit o gură de cafea rece
şi porţia antalgică de descântec dintr-un radio vechi,
ascuns pe pervazul bucătăriei, în spatele cuptorului cu microunde.
Microunde şi unde radio se combină întru satisfacerea
oricărui asigurmand meloman.
Port pe fiecare vienelar, în loc de verighetă,
ca semn de vie iubilură familială, pete portocalii de morcov,
care se spală mereu mult prea târziu.

Corolarma se aplică desăvârşit atunci când vuieşte hota
deasupra aragazului pe care fierbe un curcosaur,
în timp ce printr-o caneluridă şerpuind prin lobul frontal
se scurg arome de vers, condimentate cu ritm şi rimă.

Joc un rol cel puţin dublu.
Până la esenţă îndepărtaţi mască după mască.
Poate că efortul nu e în zadar.
(2013)

Duzina de cuvinte încrucişate, altoite şi modificate semantic (nu genetic) într-o măsură variabilă îşi are, ca de fiecare dată, olimpotabul la psi, iar concluzia ei e gândul din cuvânt găzduit de Irealia.

În firea lucrurilor

Mi-a arătat surâsuri şi fruntea cea senină,
Mi-a arătat şi lacrimi, mânie sau tristeţe.
Eu am privit o clipă, ieri numai frumuseţe,
astăzi un rid în plus, ascuns în dos de mână.

Deşi priveam spre ea, eu m-am văzut pe mine
şi după ce mi-am aranjat eşarfa, ori părul ciufulit
m-am dus fără să ştiu că unde am umbrit,
în locul meu, în urmă, numai pustiu rămâne.

De n-ar fi mută, m-ar striga cu jind
să-i umplu golul din inimă, deşertul.
Poate-ar îngenunchia ca s-o scot din inertul
decor ce nu zâmbeşte, nu plânge, nu deapănă vreun gând.

De câte ori, cu ea asemenea, n-am fost şi eu oglindă
în care alte suflete s-au admirat o clipă!
În ochii mei şi-au înălţat neştiutoare-aripă,
inima mea-ncercând zborul să li-l cuprindă.

De mi-au surâs, un zâmbet în privire mi s-a scris
şi lacrimi de-au avut, am plâns tristeţea lor,
am spulberat în mine furtuni, zăpezi şi nor
ca să le-alung din ei... atât cât mi-au permis.

De câte ori, cu ea asemenea, nu m-au lăsat pustie!
Ori un iubit grăbit în fuga-i către alte zări,
ori un copil prea repede crescut, visând cărări
sau zbor înalt... un puf de păpădie!

Ori oameni dragi ce au plecat de tot şi prea departe
ca să îi mai ajungă vreo vorbă sau vreo rugă,
şi nici durerea nu-i ajunge chiar de-a-nvăţat să curgă
prin crăpăturile oglinzii cu colţurile sparte.

Întocmai ca oglinda, să se întoarcă-aş cere
şi i-aş chema şi în genunchi de-aş şti că-i de folos,
dar cresc deşert în dune în suflet pân' la os,
atât de mută şi atâta de lipsită de putere.

Fiindcă ştiu că asta mi-e menirea,
din când în când oglindă, şi mă supune firea.
(2014)

Ştafeta a pornit de la psi, a trecut pe la anaconde, apoi la Vero, de unde am preluat-o dor şi cu mine.

Din întâmplare

Viaţa mă trăieşte ca din întâmplare,
întâmplării lăsându-mă mereu supusă.
Fericirea deseori e doar o vorbă mare,
greu de prins în pumnul plin de-amintiri cenuşă.

Fericirea îmi pictează pe faţă frumuseţe.
Trecătoare clipă! Dar ştiu că sunt frumoasă
chiar de-mi sunt pe chip prea multe linii creţe
când bunătatea şi iubirea în suflet află casă.

Trecut... îl port cu mine cât încă nu mi-l fură
uitarea ce la toate le face o măsură
în timp şi-nsemnătate şi-s tot la fel şi eu.
Cui îi insemn ceva mă ţine în mereu.
(2014)

Răspuns pentru dor.

Eşti tânăr şi-aştept

Eşti tânăr şi-ţi aleargă prin sânge orgoliul sălbatic
şi crezi că pricepi ce-i rău şi ce-i bine,
că albul de negru-l desfaci. Uşuratic...
nu doar fiindcă judeci, ci c-arunci pietre-n mine.

În mine? Nu ştiu sigur în cine arunci...
Nu ştiu, dar le simt şuierându-mi prelung
şi răni deschizând în emoţii atunci
când încă mă-ntreb, când nu-mi mai ajung.

Nu-mi mai ajung... Niciodată de-ajuns
nu mi-am fost... Dar dacă n-oi fi de ajuns nimănui
cu niciun cuvânt din gând neascuns?
Povara aceasta ai lăsa-o oricui?

Şi dacă în loc de tăcerea în silă
mi-aş face şi eu o piatră cuvântul?
Nu-l fac şi, să ştii, nu de milă,
ci fiindcă aştept domolire-n avântul

orgoliului ce ne judecă. Cât de drept
judecata îţi stă falnic pe buze!
Ce drept ai avut? Astăzi tac şi accept...
Am răbdare şi-aştept
un recurs judecăţii obtuze.

Poate târziu, când ai să ştii cum să taci
din pietrele care n-aduc niciun bine,
dintr-o privire încurcată ai să faci
mănunchi firav de scuze
pentru cei care nu s-au apărat, nu pentru mine...
(2013)