Rostogolind înţelesuri

Rotunde se rostogoleau pietrele de pe munte.
Departe în sus erau tare mărunte.
Apropierea le creştea diametrul
şi o dată cu el preaplinul, înţeleptul
miez. De-aceea se rostogoleau - de grele.
Unii spuneau că sunt ploi de stele,
mai ales când fulgera în noapte.
Ele cădeau cu tunet sau lunecau cu şoapte.
Nu cred că am văzut vreuna să stea înţepenită;
nu din aceea rotundă şi neted şlefuită,
ci poate doar din cele nedesăvârşite
să se mai fi pierdut pe drum, pietre obişnuite
pe care calci, pe care învârţi alte sfere
înalte, concentrice, reale sau himere.
Rotund în rotund, creşteau straturi
alunecând unul pe celălalt, ferestre cu canaturi
sculptate în filigran cu putere de gând,
cu putere de inimă bătând, fremătând.
În rostogolire e şi chin, şi bucurie
când peste rotundul vechi un altul nou se scrie
sau când din stratul subţire se desface
foiţă în adânc, sens prins în carapace,
dar aşteptând să se arate prin fereastră.
Rostogolire de pasăre măiastră
în tril, în zbor, în adânc, în înalt,
de pietre de granit ori de bazalt
arse în focul pământului care ne stăpâneşte,
se perpetuează, se desăvârşeşte.
(2013)

Rostogolind înţelesuri ne-am întâlnit pe-o rază:
surâs luminos, minte senină şi trează.
Ne place jocul, din el rostogolim o lume
de gânduri, de cuvinte şi toţi purtăm un nume...
sau două (sâmbăta suntem duzinari),
dar lunea suntem psilunaticii sprinţari
ce sub acelaşi titlu pun faţete din pietre diferite
tăiate atent cu dălţi şi cuţite
blânde, dar tari în puterea de gând
şi le rostogolim (prin tabel) către lume visând.

Lecţie de schi

Stau la pândă ca să prind înţelesul.
Nouă ne creşte distanţa între buchii,
în cărţi abia se mai disting cuvintele,
ideile-s pierdute de tot,
rămase la şcoală într-un caiet vechi, uitat în pupitru.
Sâc! Îmi face în ciudă o parte de lume:
la tipar n-a ajuns ce-ar fi trebuit,
alte sorţi apar zilnic în ziare;
de unele nici nu vreau să ştiu.
Cât lemn se aruncă pe inepţii?
Câte păduri?
Când va ajunge falit cel ce nu spune nimic în atâtea cuvinte?
Dacă pădurea devine doar pârtie golaşă
am să-mi învăţ cuvintele să schieze.
Poate, mai mult la deal...
(2013)

S-au jucat cu cele douăsprezece cuvinte, apoi s-au adunat sub acoperişul psipsinei.

Echilibristică într-un pahar cu visuri

Visul acesta e un cerc, o roată
iar celălalt o punte, subţire şi curbată.
Uite şi unul plin de ţepi, o minge
ce se rostogoleşte iute şi se-nfinge

în tălpi... de vreau să merg pe el!
Pe cerc e mai uşor, că cercu-i mai fidel.
Sau mi se pare-aşa, cercul când se răstoarnă
mă prinde-n el, mă strânge şi îmi devine toană.

Pe punte să mă sui, mi-ar trebui şi-o tijă
pentru balans, de mijloc s-o ţin cu multă grijă.
Să fie lungă de ajuns, s-o priponesc în sol
când gravitaţia îşi intră neaşteptat în rol.

Dar eu nu vreau s-aleg, le vreau pe toate-odată,
vise în echilibru: pe puntea cea curbată
aşez mingea cu ţepi şi pun deasupra cercul,
mă sui în vârf cu tija, neacceptând eşecul.

Şi dansul să înceapă! Transpir, surâd, privesc
în jur, în sus, în jos şi ştiu că e firesc
să nu-mi ţin echilibrul, să cad din când în când,
să mă ridic apoi... Aşa mi-am pus în gând.

Toată această luptă se dă într-un pahar
din cel din care lumea azvârle cu un zar.
Încă n-am înţeles dacă-s eu de-aruncat
sau visele prin lume mai au de alergat.

Poate-oi pricepe-odată... Acum urcată sus,
pe visele clădite aşa cum le-am supus,
mă uit şi peste margini, mai sunt multe pahare
Se cade, se surâde, se urcă-n fiecare...
(2013)

Cum stau în echilibru într-un pahar cu vise
care-au fost împlinite sau sunt numai promise
şi ceilalţi psilunatici aflăm dintr-un tabel
care se completează la psi, mereu la fel.

(D)Uzina de cuvinte - Cucuiul

Călcai pe nori cu capul printre stele.
Norii îţi înghiţeau picioarele calin în spuma lor.
Ţi-ai spus că de te sui de-ajuns de sus, printre inele
pe care le învârte Saturn sau alt nemuritor,
te ţine cerul în palmele deschise ca o floare
pe tine, cel care a-ndrăznit să creadă în visare.

Ţi-ai prins în crăpătura de la răsărit, ca din greşeală,
o urmă de călcâi şi-ai încrustat-o-n pardoseală.
Conturul mat în luciul şlefuit de zare,
deşi firav în transparenţe şi în oglindă şui,
era un început timid, avânt şi-mpiedicare,
din care, prin rostogolire, să-i crească frunţii un cucui.

Tăcerile-ţi prea ţipă, cuvintele-ţi prea tac
şi în deşert ai pune stelele ca un lac
nisipul s-oglindească, să-ţi potolească sete
de gând nou, negândit. Un dor pacea ţi-o fură
când în cucui se-nvârt şi vor să se repete
aceleaşi întâmplări cu unică măsură.

Cărări de-aceeaşi teapă se ţintuiesc pe hartă
în gaşcă. O reţea ca un fileu înalt
pe care nu-l poţi trece, prin care să se-mpartă
în mici firimituri neînceputul salt,
încerci s-o ocoleşti, atlet în şort şi bascheţi
din pânză de duzină, (ce de la mâţ o capeţi).

La ţanc îţi pică fisa şi stă în echilibru
pe cant, fără să fugă şi făr' să se răstoarne,
un centru de idee ce-aşteaptă un calibru
de vorbe strâns legate şi prinse ferm de coarne
cu care ari un cânt ori un poem în proză
şi speri să-mbobocească un ţânc de gând, o roză.

Unde ai pus călcâiul, elan cu şovăială,
în crăpătura zilei ivită cu sfială,
ţi se arată darnic ospăţul de lumină,
desert dulce-amărui cu lacrimă şi vină,
şi cu surâs iertare în fragedul lui nou
din care-n cerc norocul întinde un ecou.



Cucuiul e fierbinte, din el deşert o ploaie,
din stropii ei bat ritmul şi cânt din nori şiroaie.
Mi-am tras în ţeapă pacea, dar o salvez apoi
cu boabe de călin ţinute-n şorţ ciochine
din care-mi fac mărgele, inele, cercei, podoabe noi
ca să-mi ascund cucuiul atât cât pot de bine.

O tipă ca o gâscă cu grijă pentru maţ,
un tanc umplut în grabă şi fără niciun saţ,
fără cucuie creţe, cu netedul prin minte,
uşor mi-ar fi aşa, uitată de cuvinte?
Nu cred că vreau să ştiu, chiar dacă gândul treaz
din când în când descoperă în plus câte-un necaz.

Astăzi surâd cu voi (necazu-i doar o rimă)
şi vă invit pe toţi la psi unde se-animă
iubirea de cuvinte, de joc, de gând frumos.
Nimeni nu le împarte după sort, pe rânduri,
ci cresc toate cu spor în locul cel mănos,
cu grijă altoite cu tânăr ram de gânduri.
(2013)

Decembrie, luni

Decembrie, luni, am să plec înspre sud
întârziată de-un gând dureros şi absurd
că iarna mi-ar fi mai cuminte o dată,
că gerul s-ar duce alte căi să străbată.

Decembrie, luni, am să fug dinspre toamnă
în vara cea coaptă în miez dulce de poamă,
am să merg pe cărare de vis de zi lungă
ca viscolul aspru să nu mă ajungă.

Decembrie, luni, a venit prea devreme...
Aripi de cocori au uitat să mă cheme
în zborul lor strâns, aliniat cu rigoare
de pala de aer ce le poartă spre soare.

Decembrie, luni, e întâmplarea risipă
ce mă prinde mereu rătăcită-ntr-o clipă
când încă dansez în focul culorii
şi nu mă îmbie de plecare cocorii.

Decembrie, luni, aş dori să nu fie
pe-aici, prin cuvântul cu neaua pustie
şi, dacă tot vine, eu aş cere-amânare
până m-oi duce mai aproape de soare.

Decembrie, luni, nu mă iartă, nu vrea
să-mi lase din ierburi şi frunzar catifea
aprinsă-n incendii, ci-o vopseşte pe toată
cu brumă şi-omăt alburiu, fără pată.

Decembie, luni, mă doare privirea,
îmi arde zăpada dor pribeag şi simţirea...
De-aceea m-aş duce în ţările calde,
o pasăre tristă care zborului cade.
(2013)

Alte scrieri, cu acelaşi titlu, s-au adunat în clubul psi.

Treceri

Asfinţit

Pânzele albe sfâşiate de vânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
străvezie pictură ce de mult nu mai miră.

Purtate pe raze strălucind dinspre soare,
spre seară se sting cenuşiu în orbire,
când apa se tulbură-n verde şi are
tiv destrămat în gălbui, irosire...

... în dulcele zării aprins înainte
de moartea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiorii-nserării prin oase se ţes.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul lăsat de soare-n cădere.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, fără vrere.

Când toate au ars jarul nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din flacăra-i dusă,
se scufundă în sine, amintire adâncă
a luminii învinse, de-ntuneric străpunsă.

În urmă rămâne ca după oricare
incendiu veridic, înnegrit şi obscur,
din care-a pierit firul viu de culoare,
peisaj scris cu umbre destrămând din contur.

Şi când ceru-i ca smoala şi iarăşi e noapte,
când nimicul se face stăpân în privire,
printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire.

Răsărit

Printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire,
când ceru-i ca smoala în sfârşitul noapte,
când nimicul e încă stăpân în privire.

Peisaj scris cu umbre, înnegrit şi obscur
rămâne în urmă, spulberat de oricare
incendiu veridic destrămând din contur
în care se naşte firul viu de culoare.

Când toate se-aprind noaptea nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din umbra-i apusă,
se scufundă în sine, bezna adâncă,
amintire învinsă, de lumină străpunsă.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul iscat de soare-n urcare.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, cu mirare.

În dulcele zării aprins înainte
de ivirea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiori se deşiră ca un palid eres,

se dizolvă, dispar cenuşiu şi orbire,
se tubură-n verde apa cerului şi-are
tiv destrămat în gălbui, irosire
înecată în raze strălucind dinspre soare.

Străvezie pictură ce de mult nu mai miră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
pânzele albe sfâşiate de vânt.
(2013)

Pictează tablouri cu duzina culorii,
apoi se adună la club autorii...

Ape tulburi, ape repezi

Ape tulburi, ape repezi
peste pietre, peste lespezi,
peste tot ce-ai vrea să lepezi.

Că sunt tulburi - tulburare
inimii atunci când doare
drept pedeapsă la visare.

Că sunt repezi ca să spele
în vâltoare - doruri grele,
în cădere - cer de stele.

Apele care nu iartă
niciun suflet, nicio vatră
vin de dincolo de poartă.

Poarta o frâng în risipă
într-un val şi într-o clipă,
poarta ca semn pe aripă.

Dar pe unde-a fost odată
zid de piatră, azi e poartă
nouă şi nedescuiată.

Unde-a fost poartă, zăvor,
azi e urmă de izvor
pentru lacrimă şi dor.

Unde-au fost apele tulburi,
abia dacă îmi mai murmuri
despre curcubee fluturi.

Unde-au fost apele repezi,
umede-s pietre şi lespezi.
De iubire nu te lepezi.

În senin se întrevede:
semnul de aripă verde
zborului i se încrede.

***

Ape tulburi la mânie
ochii tăi îi iau în silă,
ape repezi îmi sfâşie
inima-n genunchi, umilă.

Ape tulburi în cuvinte
cu ocară, să mă doară,
ape repezi pun în mine
peste pietrele de moară.

Ape tulburi te cuprind,
ape repezi mă sfârşesc.
Ape tulburi sapă rid,
ape repezi l-adâncesc.

Ape tulburi limpezeşti
cu surâs blajin pe gură,
ape repezi mi le-opreşti
în zăgaz de-mpletitură.

Ape tulburi, ape repezi,
împletite-s liniştite.
Curg fântânile pe lespezi,
însetări ni-s potolite.
(2013)

Alte ape curg la fel,
repezi, tulburi, în tabel.