miercuri, 13 noiembrie 2013

Întrebări

Nu ştiu de ce distrugem ce-am ridicat din tină.
Nu ştiu de ce mai ridicăm zidirea. Poate că e de vină
speranţa de mai bine ori visul mai înalt.
Nebunul care strică oare să aibă alt
vis şi vrea să facă un castel mai mare?
Dar vine alt nebun cu doruri de surpare!
Un om e înţelept şi creşte, altul nebun şi scade,
dar omenirea toată ori urcă, ori decade?
Parcă-i puţin mai bine decât când erau şapte
minunile din lume, minuni cu dinţi de lapte.
Când omul a ajuns să înţeleagă stele
şi-ncearcă să găsească un drum până la ele
a învăţat să strice mai mult şi mai temeinic.
E suficient să fie pe lume un nemernic
ca să dispară tot, minunea cea mai mare…
Omul poate alege, dar ştie şi ce, oare?
(2013)

Incandescenţe (IX)

Sărut

Avânt spre cuvânt:
îmbrăţişare tandră,
sărut muşcător...

De-a v-aţi ascunselea

Oamenii ascund.
Şi dezvăluie. Pe rând.
Niciodată tot!

***

Dezvăluie flori,
le îmbracă în culori.
Nicicând pe toate!

***

Ascunse-n pământ
seminţele încolţesc.
Nicicând chiar toate!

***

"Ştiu" înmugurit,
ramuri ating lumina.
Nicicând chiar toate!
(2013)

Alma Nahe dialog

luni, 11 noiembrie 2013

Îmi plac oamenii?

Îmi plac oamenii? Îmi plac oamenii care...
şi-acum aş pune lanţ o seamă de petale, o seamă de lumini.
Aceeaşi oameni au şi nori, şi spini
şi când mă zgârii doare,
când mă umbresc îmi trece orice dor,
ba, uneori, cu greu opresc tăcut izvor
de lacrimi sau zgomotul cascadei de mânie.
Atunci aş vrea să nu-mi mai fie
ori eu să nu le fiu pe-aproape,
dar când privesc lucid şi înapoi de pleoape
şi mă întreb de-mi place ce găsesc,
mă înţeleg, mă iert şi-mi spun c-aşa-i firesc.
De ce-aş avea atunci altă măsură
pentru ce-i dincolo de pleoapă, la o uitătură?
(2013)

Îmi plac oamenii care visează,
care îşi trec visarea prin condei,
care cu inima şi mintea trează
se bucură de frumuseţea ei
şi-o dau în dar: izvor, cascadă
ce se prăvale-n sus în loc să cadă...
Câţiva din cei care-mi sunt dragi,
fac din tabelul psicului sălaş de magi.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Pe treptele nopţii

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu înclini către mâine, eu mai mult către ieri.
Un tren ne desparte, privim prin ferestre
în ochii luminii cuminţi şi terestre
ce vag stă aprinsă în vagoane pustii...
De dincolo de tren tu mai eşti ori mai vii?
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând,
parcă numai trăind, parcă prea rar visând,
trecători fără nume în mulţimea la fel.
Te-am zărit oare-n treacăt sau doar mă înşel?

Cineva îşi pusese într-un colţ trepied.
Măsura prin lentile sentimentele, cred.
Aşa te-am găsit pe-un carton fără viaţă
pe ultima treaptă denumită speranţă.
Dar tremurul inimii n-a ieşit pe hârtie,
trepidaţii, cutremur... amintirea e vie.
Mulţimea foia împinsă de grabă,
fotografu-şi vedea înainte de treabă.
Numai el era treaz, numai el ne zărea.
Ignoram realitatea, apăsarea ei grea.
Trecătorii, nici ei n-aveau ochi pentru noi,
nu priveau înainte, nu priveau înapoi,
ci numai în ei. Către ce? Ei ştiau...
Eu încă mă mir că nu se ciocneau.
Nici noi n-am putut să ne-atingem vreun pic,
eu purtam pardesiu peste frig şi nimic,
tu în trening ţineai ascunsă o fugă...
Nu te-ar fi prins într-un loc nicio rugă.

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu mă strigi dinspre mâine, eu te caut în ieri.
Un tren ne desparte în vagoane pustii,
eu plec către sud, tu demult nu mai vii...
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând.
Am uitat să trăim sau trăim doar în gând,
trecători fără nume, trecători printr-o noapte
ce ne-a fost plină ochi de lumini şi de şoapte...
(2013)

Pe treptele zilei luminate şi vii
cuvintele nu-s niciodată pustii,
iar tremurul inimii se dizolvă în ele
şi-aduc, ziua mare, cerul plin ochi de stele.
Fiecare s-a prins cu un nume 
la psi în tabel
şi-i distanţă de-un clic ca s-ajungem la el.

joi, 7 noiembrie 2013

A-cu-z vânt

M-avânt în cuvânt,
zvânt cu vânt un avânt
şi cuvânt în vânt.
(2013)

Alma Nahe dialog

luni, 4 noiembrie 2013

Crimă cu premeditare

Când am ucis-o, viaţa i se ţinea-ntr-un fir de aţă
ce parcă n-avea capăt şi îi ziceau speranţă.
De-atâtea ori resuscitată şi pusă pe-aparate,
mă mir că mai trăia, lovită cât se poate.
Învineţită, cu oasele sfărmate, cu trupul plin de semne
se zvârcolea să aibă încă un ceas, pesemne.

Nu ştiu dacă vreodată mi-a fost de folosinţă
şi-acum, privind în urmă, cred, nici de trebuinţă.
Cu ea ne naştem toţi şi o păstrăm o vreme...
De vină-i pentru nesăbuinţa de a nu ne teme,
pentru încrederea-n oricine şi orice se-arată
pe drumul nostru, fără vreo aparentă pată.

Tot vinovată-i şi pentru că nu căutăm atent
pe sub spoieli de aur cocleala evident
întinsă şi ignorăm urâtul şi răul tot din lume,
şi nu ştim că există, că are loc şi nume.
Cât timp ne însoţeşte suntem curaţi şi buni,
dar cât de scump plătim credinţa în minuni!

După ce am ucis-o n-am devenit mai rea.
Eram tot eu cea veche, numai că fără ea,
care să-ntunece în strălucirea-i pură
şi judecata, şi iubirea. N-am pus altă măsură
nici pentru gânduri, nici pentru fapte ori cuvinte.
Eram tot eu cea veche c-un pic mai multă minte.

La fel mă îmbrăcam, tot în surâsul meu
ce-mi aprindea privirea, însă puţin mai greu
fiindcă mă uitam şi-n părţi şi mă uitam şi-n spate,
nu numai înainte spre zarea de departe.
Iar lacrimi pe obraz de-atunci îmi curg mai rar,
pentru dureri adânci şi nicicând în zadar.

Poate că-s azi mai aspră, că mângâi mai puţin,
poate că gustul meu aduce a pelin,
poate că fără ea sufletul nu-mi petrece...
Mobilul crimei săvârşită tăcut, cu sânge rece
a fost, cu siguranţă, legitimă-apărare
în faţa a orice m-a sfâşiat şi doare.

Dacă, din întâmplare, am să fiu judecată,
am să susţin cu probe că sunt nevinovată.
Azi, fără inocenţă, mai blând viaţa îmi curge,
răni mai puţine-mi vindec, mai greu mi se străpunge
armura cu cuţite de faptă ori cuvânt.
Te du, tu, inocenţă, floare uscată-n vânt!
(2013)

Cine şi ce-a ucis, mărturisiri complete
găsiţi la psi-n tabel. Sper judecăţi că-s drepte!

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Des-d'uzina de (cuvinte în) desfăşurare

Desculţă, desfac o desprindere
din destinul destrămat,
descumpănit de deşert,
desluşind în desen desişul,
descâlcind, descifrând, descoperind.
În desagă am destul,
deschis mi-e descântul
spre desferecate destinaţii.
Descotorosită de despăduriri
de desecări, de desalinizări,
mi-am descuamat deşteptările
despletite, despodobite,
le-am descris despuiate,
deşi desprimăvărarea deşiră,
deszăpezirea nu descătuşează,
despotmolirea nu despovărează...
Descuiată, destupată, nu desăvârşită
mă desfăt în desfăşurare.
(2013)

Descoperiţi la psi alte duzini desferecate, descântate, desăvârşite.