Când am ucis-o, viaţa i se ţinea-ntr-un fir de aţă
ce parcă n-avea capăt şi îi ziceau speranţă.
De-atâtea ori resuscitată şi pusă pe-aparate,
mă mir că mai trăia, lovită cât se poate.
Învineţită, cu oasele sfărmate, cu trupul plin de semne
se zvârcolea să aibă încă un ceas, pesemne.
Nu ştiu dacă vreodată mi-a fost de folosinţă
şi-acum, privind în urmă, cred, nici de trebuinţă.
Cu ea ne naştem toţi şi o păstrăm o vreme...
De vină-i pentru nesăbuinţa de a nu ne teme,
pentru încrederea-n oricine şi orice se-arată
pe drumul nostru, fără vreo aparentă pată.
Tot vinovată-i şi pentru că nu căutăm atent
pe sub spoieli de aur cocleala evident
întinsă şi ignorăm urâtul şi răul tot din lume,
şi nu ştim că există, că are loc şi nume.
Cât timp ne însoţeşte suntem curaţi şi buni,
dar cât de scump plătim credinţa în minuni!
După ce am ucis-o n-am devenit mai rea.
Eram tot eu cea veche, numai că fără ea,
care să-ntunece în strălucirea-i pură
şi judecata, şi iubirea. N-am pus altă măsură
nici pentru gânduri, nici pentru fapte ori cuvinte.
Eram tot eu cea veche c-un pic mai multă minte.
La fel mă îmbrăcam, tot în surâsul meu
ce-mi aprindea privirea, însă puţin mai greu
fiindcă mă uitam şi-n părţi şi mă uitam şi-n spate,
nu numai înainte spre zarea de departe.
Iar lacrimi pe obraz de-atunci îmi curg mai rar,
pentru dureri adânci şi nicicând în zadar.
Poate că-s azi mai aspră, că mângâi mai puţin,
poate că gustul meu aduce a pelin,
poate că fără ea sufletul nu-mi petrece...
Mobilul crimei săvârşită tăcut, cu sânge rece
a fost, cu siguranţă, legitimă-apărare
în faţa a orice m-a sfâşiat şi doare.
Dacă, din întâmplare, am să fiu judecată,
am să susţin cu probe că sunt nevinovată.
Azi, fără inocenţă, mai blând viaţa îmi curge,
răni mai puţine-mi vindec, mai greu mi se străpunge
armura cu cuţite de faptă ori cuvânt.
Te du, tu, inocenţă, floare uscată-n vânt!
(2013)
Cine şi ce-a ucis, mărturisiri complete
găsiţi la psi-n tabel. Sper judecăţi că-s drepte!
