Vinovată de-un surâs

Când m-ai dezbrăcat de cuvinte prima oară
În sunet de vioară
Am uitat să răsuflu, am uitat să gândesc…
Orice foşnet ar fi fost nefiresc.
Un surâs îmi răsărise pe buze neclintit
Şi în privire mi se aşezase infinit
Cerul din melodie.
Cine mai ştie
Ce nume poartă cântecul de atunci?
Am străbătut dealuri şi lunci,
Munţi şi câmpii arse de soare.
Am dansat fiecare întâmplare
Fiindcă de câte ori era seară
Picura din vioară
Ploaie nouă
Ori rouă?
Şi îmi fugeau cuvintele departe
Să se usuce, să se poarte
Decent, iar eu rămâneam vinovată
De-un surâs. De fiecare dată…
(2012)

Nunta mută (o mie de ani)

după psi
(traducere din proză în poezie în interpretare proprie)

Fecioară despletită cu părul de argint
În valuri care-i curg pe umeri spre pământ
Şi mătură cu ele veşnicia şi-o adună,
S-o prindă printre valuri cu pace, cu furtună,
Când s-a născut întâi, s-a prăvălit pe ape
Şi a căzut – cascade – de miez tot mai aproape,
Apoi fecioară zveltă şi mândră a crescut
Cu trupul mlădios şi prefăcut în lut,
Şi frământat de doruri, şi închizând ispite
În lut uscat de arşiţi mereu neistovite.
La prânz, când să se coacă, s-a preschimbat în zbor,
În aripă de înger, în lacrimă de nor
Şi s-a predat deplin în zarea unui vis
De care toată lumea ştia că-i interzis.
Şi când s-a prăvălit în vis, a doua oară,
Lumea se pregătea din neguri să răsară,
Căci visul cel închis între zăbrele reci
S-a împlinit cu ea, eliberat pe veci.
Având tumult de ape în suflet de pământ,
Cu gândul făcut zbor netulburat de vânt,
Când s-a unit cu visul s-a scris o altă cale
Şi viitorul curge, mai bun, pe altă vale…

De-ar fi în lume visători destui,
Cu sete de înalt, la fel de nesătui,
Nu s-ar promite fericire pentru ani o mie,
Dar am avea din ea cu toţii o felie.
(2012)

Am scris poezia aceasta încercând să-mi lămuresc o frumoasă şi plină de har poveste scrisă de psi.

Om cu stele

Om din noduri, om din şoapte,
Din lumină şi din noapte,
Din înalt şi din abis,
Din coşmaruri şi din vis,
Om destin, om întâmplare
Te-a legat fără scăpare:
Cerul, sus, te-a prins de zbor
Şi pământul de picior.
Praful ţi s-a prins de gleznă
Şi te trage către beznă,
Iar seninul de pe frunte
Te înalţă către munte,
Vulturului să te ţină,
Soarelui să-ţi dea lumină,
Vântului ca să te bată,
Gândului să te străbată…
Când te doare, când te iartă,
Te frământă viaţa toată,
Te ridică, te doboară
Fără sfoară, fără scară,
În genunchi pe duşumele…
Bată-te noroc de stele!
(2012)

Pasiune

Pasiunea de-ar fi
doar cuvânt, cum de-am făcut
din el pasiune?
(2012)

Pentru Cuvinte pe portativ

Fire de gând

Prin tâmpla străvezie, sculptată-n alabastru
Îmi răsărise paşnic un fir de gând măiastru
Şi-şi întinsese blând, tăcut umbra prelungă
Şi-i desenase frunţii pe mijloc prima dungă.

Apoi se-nconjurase cu nişte rotocoale
De vis şi de dorinţe ce tot mi-au dat târcoale
Şi m-au vânat acerb prin iarba necosită,
Şi m-au cuprins de gleznă şi-apoi, încercuită

Cu zid făcut din lut, asemenea cu mine,
Mi-am ridicat castel. Dar cărţile-s puţine,
Iar timpul n-a fost calm şi cărţile de joc
Toate s-au năruit, lipsite de noroc.

Iar în alunecare au prins şi au tăiat
Şi firul cel de gând, întâiul vinovat.
Acum, iarăşi pustie, fluier un cânt stingher:
A pagubă, a iarnă, a viscol şi a ger,

Şi, ca să nu îngheţ, mi-am înnodat la tâmplă
Eşarfă de albastru de cer şi iarăşi se întâmplă,
Din miezul meu teluric, înfipt în alabastru,
Să mai răsară verde un fir de gând măiastru.

Cu umbra lui alături de cea de dinainte
A scris încă o dungă pe frunte şi pe minte.
(2012)

Chiar de nu-l ştie şi nu-l caută pe nume
psi îl arată cu iubire către lume...
"mai sus de tălpi, mai jos de tâmplă" şi duzina
străpunge şi işi creşte rădăcina.

N-a spus la televizor

Coloratura ţi-e incertă de cât ai dat cu stângu-n dreptul,
De cât ai dat dreptul acelor ce altfel n-ar fi dat acceptul,
De cât te-ai dus din stânga-n dreapta şi-apoi ai stat puţin în centru
Doar ca să faci încă o roată şi ca să te voteze pentru.

Minciuna oricât de sfruntată o spui şi nu ştii să clipeşti
Că ţi-ai lipit cu scoci pe pleoape orbite seci, nepământeşti,
Privirea-ţi pare fără vlagă fiindcă nu mai ai credinţă
În nicio vorbă, nici principii nu-ţi sunt de nicio trebuinţă.

Sărac cu duhul crezi poporul, când ţii discursul jignitor,
Şi nu îl strigi prostime fiindcă apari iar la televizor.
Îl crezi doar masă de manevră, ai învăţat să îi arunci
Bomba de presă ca să uite că n-are hrană pentru prunci.

I-ai pune fălci de lup să-i rupă pe adversarii care vor
Să-ţi tragă de sub tine tronul şi îţi închipui că-i uşor
Ca, folosind ca voluntar pe jurnalistul care scuipă
Seminţe de scandal mărunte şi-apoi le creşte ca sub lupă,

Să-l ţii mereu în amorţire prea adâncit în griji şi trudă,
Să-l foloseşti în loc de cârjă, supus sub vrerea ta cea crudă.
Dar ai rămas c-o tentativă din monologul desuet
În gât înfiptă când poporul a vrut în rol alt interpret.

Chiar dacă n-are ce alege fiindcă toţi sunt pe-o potrivă
Ar vrea cutremur să se-aleagă şi doar să fie împotrivă.
Ecou imens de freamăt pare că s-a izbit inexorabil
De toţi pereţii de minciună şi-i spintecă indubitabil.

Şi prin pereţi se cască iute şi intră-n crăpături lumina,
Îţi taie pofta de putere şi-i seacă toată rădăcina.
Şi tot lumina împânzeşte din minte-n minte, prin popor,
Şi-i vine mintea de pe urmă… Ştii, n-a spus la televizor…
(2012)

Urmaţi ecouri şi freamăte
Înscrise şi înregistrate
De la psi mai departe…

Suflet cenuşă

Mânată de nevoi, de aspră sărăcie,
A plecat departe cu inima pustie.
Şi-a lăsat acasă dragostea de mamă
Sau o ţine-ascunsă pentru că i-e teamă
C-are să se-ntoarcă fără de putere
Să îndure dorul şi ce i se cere.

În oraşul ei s-au închis pe rând
Fabricile toate şi apoi, curând,
Două ateliere şi cinci magazine...
I-a rămas bărbatul, întâi, fără pâine.
Au trecut trei luni şi-a primit şi ea
Ultimii săi bani şi vestea cea rea.

Trei copii acasă, care merg la şcoală,
Şi-o mamă în pat, răpusă de boală,
Cer şi de mâncare şi nişte pastile
Cu priviri de-o vârstă, triste şi umile.
Şi-a făcut bagajul şi-a ieşit pe uşă,
I-a rămas în urmă sufletul cenuşă.

De atunci munceşte cu-un zâmbet străin
Împietrit pe faţă, zugrăvit pe chin,
În palate reci ca femeie-n casă,
În restaurante ca bucătăreasă.
Rânduindu-şi slujbele, cât ar fi de lungă,
Ziua totdeauna pare să n-ajungă.

Îşi chiverniseşte banii cam avar,
Daruri pentru ea îşi permite rar,
Dar trimite-acasă şi e împăcată
Seara, în cămara ei simplă şi curată,
Când o prinde somnul fără să-şi dea seama
Aşteptând s-o sune copiii şi mama.

Doar atunci aude vorbind româneşte
Şi dorul o doare şi mai tare creşte,
Glasurile dragi prin suflet săgeată...
S-ar întoarce-acasă, ar fugi îndată
Căci noapte de noapte, inima i-e frântă,
Lacrima şi truda somnul i-l frământă.

Ştie că acasă vreo două vecine
Care nu duc grija zilelor de mâine
O bârfesc degeaba, doar din răutate,
Şi i-au pus în cârcă cele rele toate.
Simte că-i aşa atunci când bărbatul
Face glume strâmbe despre ea şi altul.

Cât despre copii, nu le e uşor,
Că îi tot repetă cât le e de dor,
Şi ar vrea şi ea să le fie-aproape,
Să-i privească-n suflet prin furiş de pleoape,
Să le ţină-n palme de iubire pline
Nelinişti şi temeri şi să le aline.

I-e nedreaptă soarta, dar nu-i prima oară,
A răzbit demult şi-a-ncetat să doară
Durerea de-atunci, va răzbi şi-acum
Şi-apoi s-o întoarce pe acelaşi drum,
Va lega cu nod capetele rupte
Ale vieţii ei, în atâtea lupte.

Doar să-şi vadă mama iarăşi pe picioare,
Să-i crească cel mic cu puţin mai mare,
Ceilalţi doi mai au şcoală vreo trei ani...
Pentru toate-acestea îi trebuie bani.
Mai îndură azi şi cu fruntea sus
Le-o duce pe toate câte-or fi de dus.
(2012)