Răsărit

Acolo unde noaptea moare
Pe ceruri candele se sting uşor,
Apoi trandafirii se-aprind în zare
Incendii îmblânzite în fuior de nor.

Îşi clatină tremurător văzduhul,
La căpătâiul lumii izbucneşte
Cu marginea rotundă şi-năuntru focul
Orbind privirea care îndrăzneşte.

Pictează peste întuneric pete,
Inundă cu culoare blândă
Pasteluri delicate cu contururi nete
În care viaţa creşte fremătândă.

Închide vise ireale în uitare,
Împrăştie mistere neelucidate,
Dar chiar şi-aşa oricare lucru-şi are
Ascunsă înapoi puţină noapte.
(2012)

Pupic

Fetiţa şi băiatul meu
mi-au spus că vor o poezie
pe care să le-o scriu chiar eu,
s-o-nveţe pe de rost, s-o ştie.

Şi n-am ştiut ce să le spun:
despre-ale lor copilării,
ori despre toate ce le-adun
în lada lor cu jucării.

Dar m-am gândit: de bună seamă,
dacă le dau un pupic
şi spun că îi iubeşte mama
n-or să mai facă botic.
(1999)

Mestecenii subţiri şi drepţi

Mestecenii subţiri şi drepţi, coloane de lumină,
Cu frunzele neliniştite că le-a găsit vreo vină
O adiere rătăcită, atâta de uşoară
Că, poate, nimeni n-a simţit-o 'nainte să dispară
Şoptesc cu freamăt despre-o vreme când în bătaia lunii
Au dănţuit prinţi şi prinţese în horă, ca nebunii,
S-au învârtit ameţitor din ce în ce mai iute
Şi-au tropotit răsunător cadenţe neştiute
Trezind din somnul lor adânc demult uitate umbre,
Le clocotea venin prin vine şi-n inimile sumbre
Că din coşmarul lor au fost aduse prea abrupt;
S-au prins în horă lângă prinţi, dar cântecul s-a rupt
Şi vaiete din voci creşteau şi se stingeau apoi
În trosnete cutremurate şi freamăte de foi.

Mestecenii subţiri şi drepţi, înlănţuiţi în horă,
Tot numără prin anotimpuri secundă după oră
Şi le măsoară cu nelinişti, cu ploile de frunze,
Şi cu zăpezi, şi iarbă crudă, şi zbor de buburuze.
Prinţi şi prinţese în păduri cu zvelte siluete,
Cu adieri plutind a verde prin delicate plete,
Coloane albe de lumină întinse către cer
Îşi tremură şoptit povestea în foşnet efemer.
(2012)

Din sare şi din mare

Am plecat din mine, bucată cu bucată,
Mi-am rătăcit aiurea suflarea tremurată,
Şi fâlfâiri de inimă sau fâlfâiri de-aripă,
Pe toate le-am pierdut în nu ştiu care clipă.

În colţul de alee pe unde trec mereu
Mi s-a lipit o urmă de pas şi-atârnă greu.
Un şchiopătat uşor, aproape nevăzut
De-atunci mă însoţeşte trăgându-mă spre lut.

Dar cel mai mult am scuturat din mine
Când m-am întors din valuri în apele mai line
Şi am lăsat câte-o iubire în barca de salvare.
A înghiţit-o marea şi-a preschimbat-o-n sare;

În sare pentru lacrimi sau pentru pus pe rană
Când rupte şi pierdute-s în rătăcire vană
Bucăţile de suflet unde păstram fiori
Pe care înainte-i credeam nemuritori.

Chiar dacă fără chibzuinţă m-am risipit în vreme,
Furtuni neobosite ştiu încă să mă cheme
Şi nu mi-au sfâşiat de tot nici barca de salvare
În care mă adun din sare şi din mare.
(2012)

Cartea cu vise

Când ai să răsfoieşti prin cartea ta cu vise
Ai să găseşti vreo câteva ce-s interzise
De lume, de tradiţii sau chiar din întâmplare
Şi-ai să te miri, şi-ai să te răzvrăteşti fiindcă doare
Mai mult să îţi ucizi dorinţe şi să te lupţi cu tine
Decât să-i zgâlţâi lumii zăbrelele bătrâne.
(2012)

Mereu acelaşi

Priveşte dincolo de cute şi dincolo de riduri,
Şi cearcăne nu le băga în seamă,
Priveşte în adâncuri fără teamă
Prin ochii limpeziţi de râul de surâsuri.

Copilul fericit aleargă-n depărtare;
Mama iubirea-i dăruie, duios alint,
Păzind cu străşnicie jocul sfânt,
Seninul din privire şi zâmbetul cu soare.

Apoi, peste imaginea firavă
Se-aşază altă umbră cu aripi mari, întinse,
Un visător cu zboruri necuprinse
De pământeana zare, de nesfârşita slavă.

În jurul lui, vicleană, îşi potriveşte laţul
Iubirea zbuciumată cu dorurile grele,
Cu sărutări cu miere, îmbrăţişări de iele
Şi promisiuni cum n-au fost vreodată pentru altul.

În faţă-i, cu înţelepciunea ninsă pe la tâmple,
Cu linişte-aşternută din vise împlinite
Şi plin de dor de viaţă, cu lupte şi ispite,
Tot el şi altă vârstă ce va să se întâmple.

Acolo, printre cute, şi cearcăne, şi riduri
Sunt toţi şi stau ascunşi numai de pleoape,
În timp, unul de altul par că-s atât de-aproape...
El a rămas acelaşi, şi numai unul singur.
(2011)

De neiubire vinovată

Când i s-a sfărâmat castelul ei de piatră
A vrut să ştie când şi cine a greşit
Şi pentru care vină a fost condamnată
Şi i s-a dat atât de mult de ispâşit.

A hotărât să îşi deschidă singură proces
Ca probe inima şi-a prezentat şi întâmplări trecute,
Cu grijă mare martorii şi i-a ales:
Şi prieteni buni, dar şi persoane mai necunoscute.

A despicat firul în patru, în opt, în cât mai multe,
L-a pus apoi sub lupă şi sub microscop,
Firul poveştii ei pe care s-o asculte,
Din timp, nu i-ar ajunge nimănui un strop.

A luat în mâini balanţa acordată fin
Şi s-a legat la ochi cu noapte,
Şi faptele le-a împărţit în miere şi venin,
Lăsându-le pe cele fade sau prea nesărate.

A stat cât a putut de dreaptă,
Să nu încline talerul cu vechi dureri de oase,
A încercat din răsputeri să fie înţeleaptă,
Să judece doar cu simţiri frumoase.

Tot cântărind a înţeles că nu au importanţă
Oameni şi întâmplări ce i-au croit cărarea,
Dacă a hotărât cândva că nu-i mai trebuie speranţă
Şi nu mai vrea pe nimeni să-i întretaie calea.

La urmă, deşi binele precumpănea în toate,
Nici martorii nu-i aduseseră învinuire,
Greşeli recunoscute-i fuseseră iertate,
A fost găsită vinovată doar de neiubire.

Dar, tot înţepenită, cu talerul în mână,
Cu ochi legaţi cu noapte şi vina asumată,
Ştia că alt sfârşit nu are să-i rămână,
Pentru castelul ei zidit cu-aceeaşi piatră.
(2011)