Tristeţe

I-a crăpat gura când a zâmbit ultima oară,
Iar prin fisuri s-au scurs afară
Tăceri albastre înnodate strâns
Şi i-au uscat şi ultimul surâs.

Lumina din privire i s-a încâlcit cu ceaţă,
Din ochi secaţi de lacrimi i s-a întins pe faţă
Masca de piatră rece; cristale mici de gheaţă
Mai sapă greu în ea urme subţiri de viaţă.
(2011)

Ciuperci umplute

Sorbind încet cafeaua nici rece, nici fierbinte,
În dimineaţa asta şi blândă, şi cuminte,
Cu visele de-aseară iţite printre gene,
Cu pleoape-ngreunate de picături de lene,
Cu-n disc de când iubirea, la fel de ameţit,
Rotindu-se sub acul cel pus pe chinuit,
Împrăştiind în jur o veche melodie
Care cu vraja ei trecutul îl învie,
Mă cuibăresc în mine cu sufletul cântând
Şi-n ritmul lui se-ncheagă rând negru după rând
Pe foaia graţioasă şi albă de hârtie
Pe care-am cumpărat-o ieri de la librărie
Fiindcă sus în colţ e palid desenată
Pe-o floare străvezie inima sfâşiată.
În ritmul dinăuntru fac vorbele să cânte,
Aşa cum se observă din ce-i scris înainte.

Mi-ar fi plăcut o dimineaţă aşa de liniştită,
Dar astăzi n-am cedat la apriga ispită;
De fapt, de mult trezită, mă fugăream prin casă,
Extrem de-aglomerată şi un pic mânioasă
Fiindcă nu pusesem în cana de cafea
Din zahăr cantitatea care îmi trebuia,
Şi-o târâiam cu mine din baie-n dormitor,
Şi când o nimeream sorbeam din ea cu dor...
Şi muzică aveam: de la pc în casă,
Şi în bucătărie, un radio pe masă,
Iar dacă le-auzeam deodată pe-amândouă
Din ochii mei umbriţi picau boabe de rouă,
Profund impresionată de-aşa cacofonie...
Şi mi-am făcut refugiu draga bucătărie.
Pe când cu fantezie şi spor tocam ciuperci,
Pe-un carneţel pătat cu sosuri şi ghiveci
Mi-am aşternut dorinţa cu sete vinovată,
Având şi conştiinţa, asemenea, pătată.

Această rătăcire sper că-mi va fi iertată
Dacă promit (de formă) că nu fac altădată
Şi, mai ales, când din cuptor voi scoate
Ciupercile umplute cu rime împănate...
(2011)

Mi s-a părut potrivită pentru tema propusă de Dana Diaconu săptămâna aceasta pentru Blog Power, şi anume Borcanul condimentelor.

Cu inima larg înflorită

Legat la ochi cu tinereţe, vise şi idealuri
Purta în suflet şi pe braţe, le înălţa ca flamuri.
Cu inima larg înflorită, petalele aprinse,
Văpăi de aur şi ispită avea în ea cuprinse.

Un timp s-a risipit de-atunci, focul s-a domolit,
Dintre petale câteva parcă s-au ofilit,
I-a îngheţat prima iubire surprinsă de zăpadă,
S-a scuturat de tinereţe şi-a început să vadă.

Cu inima larg înflorită s-a rătăcit în lume
Şi s-a pierdut într-o ispită de el aleasă-anume.
Şi dacă i-au căzut petale şi-a aruncat din flamuri
A fost un timp cu voia lui, umbrită de aleanuri.

Legat la ochi fără vreo vină, cândva, cu tinereţe,
Acum ar şti să se ferească, acum ar da poveţe,
Dar a plătit arzând petale şi mai plăteşte încă
Cu inima larg înflorită şi preschimbată-n stâncă.
(2011)

Mă las îngheţului

Mi-e greu să mă despart de mine
Să-mi spun trecut, să mă numesc uitare
Să îmi rămână petale mai puţine
Şi-n vise o prăpastie mai mare.

Mi-ar fi mai greu să mai străbat o dată,
De sete istovită, prin marea de nisip,
Cu paşii rătăciţi, cu urma-ntretăiată
Doar de himerele rămase fără chip.

Mi-e greu să curăţ fluturi de culoare
Şi de pe zbor să-i las să cadă
Şi să aştept să mi se-aştearnă până-n zare
Pe inimă doar fluturi de zăpadă.

Mi-ar fi mai grele ― aripi înţepenite
Zvâcnind fără speranţă legate de pământ.
Mă las îngheţului din vorbe nerostite,
Tăcerea mi-e mai grea decât orice cuvânt.
(2011)

Septembrie

Ascultă cât mai poate inima să se îndure,
Ascultă vântul care foşneşte prin pădure
Frunzele încă vii astăzi ultima oară,
Frunze ce-or suspina căzând mâine spre seară
Ca lacrimi care curg din dor de soare şi de floare,
Din dor adânc de tril de păsări călătoare.

Se vor aprinde-ntâi incendii şi văpăi,
Se vor urca pe dealuri, vor coborî pe văi,
S-or spulbera în vânt, în roiuri, în vârtejuri,
În urmă vor rămâne doar despuiate vrejuri
Şi crengi pustii de aripi, ramuri pustii de frunze
În hohotul de vânt părând să se-amuze.

Mai e un rest de vară uitat prin ramuri verzi
Străpunse de lumina pe care n-o mai crezi
În stare să învingă fiorii destrămării,
Dar cu blândeţea ei dă aripă visării,
Şi, până să se-aprindă incendii în păduri,
Din focul verii duse te lasă să mai furi.

Dar toamna şi-a iscat în arbori galbene scântei
Şi ştii şi-aştepţi culoarea şi flăcările ei,
Iar seara simţi răcoarea şi-ţi intră pe furiş
În inima fragilă cu îngheţat tăiş.
Septembrie te umple de dor şi nerăbdare
Să te aprinzi în toamnă, să te cuprinzi în zare.
(2011)

Dialog cu adolescenţa

Joc tenis.
Mi-am făcut gândurile mingi,
Mi-am făcut şi cuvintele mingi
Şi joc tenis cu ele.
În faţa mea un perete alb,
Atât de alb că mi se sfărâmă lumina ochilor pe el.
Joc tenis cu mingile mele,
Le lovesc de perete,
Se întorc înapoi ca un ecou nesfârşit,
Neschimbate,
Nebăgate în seamă.
Gânduri pierdute,
Cuvinte neputincioase,
Dialog cu adolescenţa.
(2011)

Cuvinte în flăcări

Ce frumos împleteşti tu vorbele! Ce ameţitor!
Cât de uşor mă năuceşti cu mierea lor!
De unde le culegi? Şi cum le faci mănunchi?
Le legi cu prepoziţii, ţinute pe-un genunchi?

Le farmeci cu o vrajă care ţi-a fost şoptită
Când, scufundat în vis, sub pleoapa adormită
Se scutura din stele o pulbere de-argint
Şi-apoi se aşternea pe fiece cuvânt?

Dar nu ţi-au spus atunci nici stelele, nici luna
Că dacă dintre vorbe se-ntâmplă ca doar una
Să fie prefăcută, spoită, chiar cu meşteşug,
Vorbele tale, toate, vor fi arse pe rug.
(2011)