A fost odată…

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Când, cea din urmă oară, fetiţa cea cuminte,
Cu cozile-mpletite şi, încâlcită-n gene,
Suflarea liniştită trimisă de Moş Ene,
Luptând din greu cu somnul în seara de Ajun
Îl aştepta sfioasă, din nou, pe Moş Crăciun.

Împodobise bradul, ştia o poezie
Şi-şi amintea, cu teamă, greşeli numai vreo mie,
Ştia c-au fost mărunte şi că are s-o ierte
Moşul bătrân, şi-acuma, şi nu are s-o certe.

Clipeau lumini în brad, clipea şi ea cu pleoape moi,
S-a-mpotrivit cât a putut, dar somnul a învins apoi
Şi-a dus-o în păduri de-argint ce străluceau în noapte
Sub raza lunii picurând pe ramuri diamante.

Lumina lunii când crescuse? Intrase pe fereastră
Sau din pădurea de argint vreo pasăre măiastră
Cu penele ca flăcări reci i-acoperise faţa
Şi o durea lumina lor? Era doar dimineaţa…

Prin casa mirosind a brad, a prăjituri, a portocale
Se abătuse Moş Crăciun, numai puţin, din cale,
Erau dovadă jucării, bomboane şi-o hăinuţă
Şi lacrima că l-a pierdut ce strălucea micuţă,
Ţinută în cârlig de gene, în inimă păstrată…
Din ea s-a scris încă un basm despre ce-“A fost odată…”

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Din vechea poezie decât vreo cinci cuvinte
Dar într-un colţ de suflet e-o lacrimă în care
Un basm pictat cu lună trăieşte-n continuare…
(2010)

Lacrimi de lumină

Când din nori trandafirii
curg petale de lumină
peste iarba de rugină
aş cutreiera câmpii,

aş lăsa valuri de vânt
peste glezne să încline
frunze ce foşnesc bătrâne
şi şoptesc al toamnei cânt.

Aş culege din văzduh
stropii tainici de lumină
scurşi pe zarea cea senină
de pe pleoape roz de duh.

Şi i-aş strânge într-o palmă,
şi i-aş picura uşor
pe trăiri frânte ce dor
când din suflet se destramă.

Lacrimi de lumină blândă,
plânse când se-arată zorii,
spală de tristeţe norii
de pe zarea sângerândă.

spală şi îneacă munţii
de iubire sfărâmată,
umbra veche şi uitată
într-un rid pe zarea frunţii.
(2010)

Încă o iluzie

O iluzie ce creşte
sau grădina unui vis,
se deschide, înfloreşte,
te ridică din abis.

Teamă de singurătate
sau că vrei să strigi ce eşti,
ori că eşti tu şi că, poate,
vrei să ştie ce gândeşti

şi ce inima îţi face
să alerge ori să stea
împietrită-n carapace
lângă tine...cineva.

O speranţă de iubire
pare că s-a împlinit;
sau a fost iar amăgire,
înc-un vis fără sfârşit?

Şi târziu priveşti în urmă
şi alegi dintre iubiri
ca baloanele de spumă
curcubee amintiri.

Ştii ce eşti şi nu mai strigi,
dar în inimă ţi-e vie
spaima că ai să te frângi
de nu dărui o vecie

dintr-a ta prea scurtă vreme
iubirii adevărate
când din nou or să te cheme
doruri şi visări deşarte.

Iar ai să te pleci iubirii
sau, poate, într-un târziu
fi-vei umbra răzvrătirii
şi singur, dar nu pustiu,

ai să laşi oarbe iluzii
să moară neîntâmplate,
şi te scuturi de confuzii,
şi găseşti pace în toate.
(2010)

Scrum

Trec, se duc pe cărări
Neştiute de cei vii,
Lasă-n urmă întâmplări,
Vorbe, gânduri şi copii.

Se destramă ca un fum,
Amintirea lor cea dragă;
Ştiu c-au ars până la scrum,
Răsuflarea făr’să-şi tragă.

Au iubit, au râs, au plâns,
Şi frumoşi şi-atunci au fost,
Şi târziu, când s-au desprins,
Pas cu pas, de-al lumii rost

Şi s-au dus pe cărări
Neştiute, neumblate;
Ne-au lăsat întrebări,
Dacă, totuşi, se mai poate

Să găsim ceva, şi sfânt,
Şi frumos, şi-adevărat,
Să cârpim golul adânc
Care-n inimi s-a căscat?
(2010)

Străzi

Străzi aglomerate
Unde se ating
Haine , umeri, coate,
Nicicând ochi ce plâng,
Inimi nepătrunse
Sau iubiri ascunse.

Suflete, destine
Pierdute, străine
Aleargă, se zbat,
Trec neîncetat
Atât de zbuciumate.

Le înghite toate
Oraşul flămând
Şi rămân curând
Umbre cenuşii
În ceasuri târzii…

Dar pe străzi uitate,
Scufundate-n noapte
Şi-n tăcere deasă
Se-ntâmplă să iasă
Ochi cu lacrimi vii,
Inimi străvezii,
Şi în ritmul lor,
Paşi purtaţi de dor.
(2010)

Trandafir albastru

S-a deschis trandafirul albastru
sub penelul măiastru
al visului, al iubirii
printre trandafirii
roşii ca rugina
care-mi luminează grădina.

S-a deschis trandafirul albastru
cu umbre de nor, cu urme de cer,
cu străluciri de astru.
Mi s-a înfipt în inimă floarea,
prin sângele meu şi-a întins culoarea
şi aburi de eter
m-au trimis pe ţărmul visării,
la marginea zării,
unde nu se mai ştie
care mi-e inima, trandafirul sau cerul,
unde veşnicia şi efemerul
par totuna să fie.
(2010)

Inconştienţă

Câteodată vreau să plâng
ca streşinile la moartea zăpezii
pentru iubirea trecută,
dar, speriaţi, ochii rămân secetoşi
şi crud mă brăzdează arşiţa cu uscate nelinişti.
Atunci doresc în ploile primăvăratice
să mă rotesc bezmetică,
tălăzuind despletită între şiroaie,
aşteptând sărutul răcoros al ploii pe pleoape
şi vreau să sorb apa vie a cerului,
altui pârjol, cu linişte dăruindu-mă.
(1988)