Aş putea să strig

Aş putea să strig de durere
până când ar plânge
pietrele cu lacrimi de sânge
că nu mai ştiu cum să spere.
Aş putea să strig în câmpie
până când or să vie
stâncile din munţi la vale
şi ecoul ar face cale
întoarsă de mii de ori.
Aş putea striga din deşertul fierbinte
până şi-ar aduce aminte
gheaţa la poli să se sfărâme,
să se dezlege din parâme
şi ar pleca cu călători,
urşi albi dormind nepăsători.
Aş putea să strig peste mări
până s-ar deschide cărări,
până ar creşte valuri în pustiu,
până n-ar mai rămâne nimic viu.
Aş putea să strig
şi cerul să-l despic,
cum aş cresta o scoarţă de copac
drum printre stele să desfac,
să mă pierd, să mă uit, să mă îndur
de mine, să fur
o clipă de pace în lumea surdă
care nu poate, nu vrea, nu ştie să audă.
(2010)

Verde

Dacă mi-ai spune că mă iubeşti
te-aş crede numai dacă
mi-ai da ochii tăi zălog,
ochii tăi verzi pe care nu-i pot crede.

Irezistibil mă cheamă marea
cu privirile ei verzi
care nu se mai termină.

Pentru că îmi place iarba,
ultima haină pe care o voi îmbrăca
va fi verdele câmpului.
(1990)

Concert

Iubeşte-mă ca o pădure albastră
care-şi doreşte cerul oglindă.
Cerul ochilor tăi în miezul sufletului meu-
pură dorinţă de dragoste în absolut.
Val unduitor ce nelinişteşte cugetul
în vise eterne, vibraţie răscolitoare a muzicii.
(1991)

Suflet naiv

Mi-am scos sufletul la vânzare.
Era o zi însorită
Care promitea o întâmplare
Nemaiauzită.
Au trecut prin faţa lui
Multe umbre amărui,
Au trecut măsurându-l,
Cu vorba, cu gândul...
El îşi deschisese câteva uşi secrete,
Le lipise aproape de tot de perete,
Se vedeau prin ele adâncuri,
Depărtări, prăpăstii, câteva piscuri.

Suflet naiv, închide uşa!
Încuie peste ea lacăte mari şi grele,
Peste ea şi peste cenuşa
Adunată când au ars în tine stele.
(2010)

Noapte

Ascult noaptea ca pe un disc vechi
sub arcul timpului,
o aud tânguindu-se de nesomn,
de întuneric,
de umbre,
de regrete.
Plânge noaptea aşteptând
o rază de soare,
o clipă de lumină,
un bob de speranţă.
(1999)

Blestemul

În seara-n care a ştiut
că nu vei fi al ei nicicând,
s-a răzvrătit în dor, plângând,
şi-asupra ta a abătut
blestemul de-a te preschimba
în şarpe rece, auriu,
şi, condamnat până târziu,
prin lume să nu poţi umbla.

"Eu ţi-am ursit să fii pe veci
cel ce prin iarbă se strecoară
cu o atingere uşoară,
dar cu simţirile prea reci;
la soare să te-nchini mereu,
dar tu lumina să nu-i ştii
pentru că n-ai ştiut iubi
lumina sufletului meu.

Să te târăşti prin umbra deasă
a-ntunecatelor păduri, în vară,
şi somnul greu să-ţi fie o povară
în iarna lungă şi geroasă;
să-ţi şuieri lung otrava printre pietre
când simţi căldura altei vietăţi,
şi, niciodată-n timpul astei vieţi,
să nu cunoşti căldura unei vetre."

Iscat din inima-i secată,
veninul tău e doar otrava
ce-a adunat-o ea cândva
din dragoste însingurată.
Astfel frumoasa vrăjitoare
te-a-nlănţuit lângă pământ;
din vremuri vechi al ei cuvânt
te stăpâneşte şi nu moare.
(1999)

Lacrimi de zăpadă

Îţi curg pe obraz lacrimi de zăpadă
îngheţate
şi-atât de curate.
Hoţii le aşteaptă, le pradă
ca pe mărgăritare,
le pun pe cântare,
le vând la piaţă
de dimineaţă,
cât încă e ger,
cât încă nu pier
topite şi uscate la soare.
Dacă le cumpără visătorul,
ştie să păstreze comoara
în acelaşi loc cu vioara,
cu versul, cu zborul.

Îngheţate
în gerul cui nu poate să creadă
în puterea lor,
în gândul ce le-a fost izvor,
lacrimi de zăpadă
atât de curate
ai să laşi iarăşi pradă,
să fie furate,
vândute de dimineaţă
la piaţă
după noroc,
după un joc
al întâmplării
care alungă gerul şi norii
şi creşte, câteodată, visătorii.
(2010)