Îmi lipseşte un cuvânt

Uneori îmi lipseşte un cuvânt
stă ascuns într-un gând
sau încă nu s-a născut poate
îi aştept rostirea şi rostul
să le rânduiască toate
la locul firesc
să spună ceva ce nu-mi amintesc
să-mi dea de ştire
despre o trăire
viitoare despre întâmplări
despre mirări
îmi lipseşte atât de mult
încât ascult
liniştea şi întunericul
aştept să se crape de zi
să izbucnească prin crăpătură
strigând la mine fără măsură
că încă sunt că voi fi
că mai am un cuvânt neştiut înainte
mereu să-l caut nicicând să-l ţin minte
(2010)

Să nu mă cauţi

Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de mine.
De la o vreme nici pe mine
n-ai să mă mai zăreşti cum sunt;
ai să crezi că mi-au crescut aripi
şi, de teamă să nu zbor,
ai să vrei să mă ţii în braţe.
Să nu te miri că nu mai sunt.
Nu, să nu mă cauţi atunci,
să nu te uiţi nici spre cer
şi nici peste ape.
Să te uiţi doar în iarbă.
Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de iarbă.
(1989)

Întrebare fără răspuns

Stau la marginea timpului
şi-mi spun că sunt o întrebare
fără răspuns, deocamdată.
Îmi înfrunzesc tâmplele
şi mă doare a primăvară
culoarea florilor din zâmbete.
La marginea timpului,
cu frunzele şi florile mele,
cu nădejdea glasului cerând
păsări fără colivii şi nori,
cu teamă, caut fericirea.
(1988)

Cuvântul

Ştiu că în urma paşilor mei
sau undeva, aproape de mine
e cuvântul.

Neîndurător e ca stânca,
am degete lungi, dar s-ar toci cioplindu-l
dacă n-ar fi cremene de gând.

Cu ce aprigă dorinţă îl aştept, îl strig,
să treacă prin mine lung, limpezind fântâni,
să mă brăzdeze dureros, ca fulgerul norii,
lumină fiind, flacără să fie,
cuprinzându-mă în rotunjimea adevărului său
şi, deprinzându-i silabele multe,
să mă rostesc, trăind, pe mine.
(1988)

Deşert

Doar nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit;
cu ciudată nepăsare,
gânduri seci dune-au clădit.

Trimiteam cu caravana
câte un cuvânt, un timp;
se-ntorceau fata morgana
şi emoţii de nisip.

Aruncam peste deşerturi
ape vii şi crengi cu flori
şi ardeau trosnind, iar fumuri
risipeau trecuţi fiori.

Nicio creangă visătoare
n-ai crescut-o, niciun gând;
şi-i târziu, şi crud te doare,
şi te miri: eşti tu arzând?

Căci nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit,
când iubirea vrea şi are
un deşert împădurit.
(1988)

Altceva

"Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane.
Poftiţi în vagoane, stimaţi călători!
Vă rugăm să poftiţi în vagoane!"
spunea, striga disperat crainicul gării.
Atâta lume era adunată pe peron
şi nimeni nu voia să urce
în trenul acela lung.
Atâta lume şi nici un călător.
Toţi veniseră să vadă, să vadă numai,
trenul acela lung.
Şi toţi aşteptau.
Altceva...

Iar trenul acela lung
n-a mai plecat.
(1988)

E singura poezie despre perioada de dinainte de 1989 pe care am făcut-o vreodată; şi e scrisă cu dorinţa, pe care o credeam atunci aproape de neîndeplinit, de a vedea sfârşitul ei. N-a mai durat decât un an, până când am văzut, uimită, un om care spunea, striga disperat aceleaşi cuvinte într-un microfon...

Trei frunze

Pe o pagină de carte
mi-au picat trei frunze moarte
aduse de-un vânt zănatic
din decorul de jeratic.

Le ascult foşnind un cântec,
cu mistere de descântec,
vraja dulce să aprindă
o-nflorire de colindă.

Frunzele-au intrat în carte,
umplând pagina cu moarte;
ameţită de culoare
le cred flăcări mici din soare.

De milă că-i toamnă-afară
visez că la primăvară
le voi prinde-n crengi cu bolduri
să ascundă două scorburi.
(1988)