Acelaşi şarpe

În fiecare zi, acelaşi şarpe
Muşcă din timpul meu, flămând,
Şi amuţeşte-acele harpe
Care m-ar înalţa cântând.

În fiecare zi, aceeaşi oră,
Cu ticăitul monoton,
Îmi spune c-am intrat în horă
Şi am să joc până la ultimul ei ton.

Şi muzica-i aceeaşi vremea toată,
Nici o vibraţie în plus. Ca un blestem
Se tot repetă, şoaptă după şoaptă,
Şi nici să strig nu-ncerc, nici nu mă tem.

Ceas după ceas va trece,
Ani după ani se duc pe rând,
De la un timp, din ce în ce mai rece,
Visul dintâi l-acopăr cu ultimul meu gând.
(2005)

Nisip

În aurul zării,
La marginea mării,
Aripi ascuţite
Ca nişte cuţite,
Catarge înalte,
Priviri sfâşiate,
Zgomot de spumă,
Scoici ca o urmă,
Melci cu ursite,
Ţiganci despletite,
Culori ţipatoare
Aprinse de soare,
Nisipul ca stare
Lipit pe picioare.
(2001)

Ploi

Aud de-o veşnicie
Ploaia sălcie
Şi tandra zi de ceară
Curge afară.

În ploaia de cenuşă,
Lacăt pe uşă
Şi gânduri aruncate:
Tot tu în toate.

Şi-n somn mustesc coşmaruri,
Ploi bat în geamuri,
Se ţese pânză-n fire
De-apă subţire.
(1988)

Păsări albe

Dacă vreodată,printr-o minune,
Cuvintele noastre s-ar atinge,
Ar deveni păsări albe
Şi ne-ar părăsi,
Lăsându-ne muţi,
În aşteptarea clipei în care
Vom înţelege
Că ne iubim.
(1990)

Desen

Uite, aici s-a scuturat un nor de ploi cu sare
Şi-aici a înflorit o floare cu petale,
Acolo-a curs un râu spre-o mică vale
Şi a iscat furtună ca pe mare.

Eu cred c-ai înţeles c-am zugrăvit
Un chip de fată care-a plâns şi a zâmbit.
(1991)

Primăvara

O floare, un zâmbet, lumina albastră
Aprinsă, mirată, în inima noastră,
Un nor alb de spumă pe cerul lăptos,
Şi păsări în crângul de soc rămuros,
Cântări despre noua iubire de-o vară,
Visând nesfârşirea în fiece seară,
Înflăcărată de-un soare mai nou ca oricând.
Cine-ar mai crede că-i acelaşi pământ ?
Mirosul de verde, de crudă speranţă,
Se-avântă prin seva mustind de viaţă
Spre-o nouă-nviere, spre-acelaşi sfârşit,
Ce pare, acum, că e numai un mit.
E o amăgire; şi, totuşi, ce dacă?
Doar bucuria n-a fost nicicând seacă.
Iubirea şi primăvara, când s-or petrece,
Veni-va vremea ca rodul să lege.
Mai tineri c-un an ne simţim poate-o zi;
Şi ce dacă mâine nu vom mai fi ?
(2005)

Izbânda

Noi nu mai suntem copii,
Încet, ne depărtăm de cei vii
Şi semănăm cu umbra nemişcată
A celor trecuţi într-o lume uitată.

Unde-am lăsat florile şi lumina din zori?
De când nu mai ştim să zburăm peste nori?
Unde-a plecat ciocârlia nebună,
Cântându-i iubirii? În care furtună?

Noi nu mai suntem copii,
Uităm, tot mai des, să fim vii,
Drumul devine povară pe trupul secat
De apele care l-au învolburat.

Inimi de piatră, cochilii de melci,
Şi broaşte ţestoase pe suflete seci,
Zidiri reci de stâncă ne-au împrejmuit,
Nicicând să nu treacă vreun zâmbet tihnit.

Noi nu mai suntem copii,
Uşor am deprins să fim doar stafii,
Doar umbre de simţuri şi umbre de gând.
Şi, dacă-s mai multe, ce bine se-ascund!

Actori fără scenă, viaţa e-un rol,
Ni-i jenă de-apare sufletul gol,
Dezvelindu-se clar din ceaţă şi nor.
Şi-atunci alungăm sentimentu-n decor!

Noi nu mai suntem copii,
Deghizaţi în tipare strâmbe, saşii,
Nu mai ştim ce e bine şi ce e frumos,
Am uitat de tot zborul şi mergem pe jos.
În lumea aceasta, de iubire flămândă,
Ne ducem pedeapsa şi-o credem izbândă.
(2001)