Începe lumea de la capăt

Începe lumea de la capăt cu ochii proaspeți de copil
și răzgândește-te oricând, oricât de des și de umil,
căci gândul cel săpat în piatră e cum sunt pietrele de moară
legate strâns de vis, de-aripă și poate tot la fel să doară.

Nu-i nici rușine, nici păcat să cauți poartă după poartă
din miezul înnoit spre țel și, răzvrătit, să uiți de soartă,
să te dezveți de tot învățul și să înveți altă cărare
care va fi numai un pas pe harta dorului de zare.

Vor sta la pândă dogme reci în ochi ce-acuză fără milă
și în priviri care cu drag pun îndoiala cea abilă
de-a curmezișul peste gând și îl stâlcesc cât crește încă
desăvârșindu-se doar cât ți-e hotărârea ca de stâncă

să iei iar lumea de la capăt cu înțelegere duioasă,
să nu pui garduri prin văzduh și prin pădurea rămuroasă,
ca aripile să se-avânte și gândurile să-nfrunzească
și toate-acestea să devină eliberarea cea firească.
(2019)

Cotropire (Dialog cu toamna)

Te-ai strecurat tiptil cu câte-o vâlvătaie prin livezi
și poleieli în codri, în arborii odată verzi.
Te-ai furișat ușor cu un fior ce tremură-n frunziș
și mână aripi către sud, să taie zarea curmeziș.
Te-ai răsfirat prin iarbă și trandafirii spun că nu le pasă
și-n răzvrătire floarea lor se-aprinde încă mai frumoasă
de parcă ar fura din focul tău nebun scânteie
și ar schimba-o pe furiș din destrămare în idee,
iar în grădină, lângă ei, ca să le facă-n ciudă,
tot curcubeul se dizolvă ca o vopsea zăludă
în tufănele-mbrățișate să nu le fie frig.
Și te-ai întins pe văi că știi că eu te strig,
te chem cu ploile domoale și cu miros de humă,
cu foi vremelnic călătoare pe-aripa vântului spre brumă,
cu înserările devreme când se topesc pe zare
pădurile muiate-n foc și parcă iau culoare
din asfințitul sângeriu prin care mai străpung
fâșii de catifea lumină ca un ecou prelung
al dorului lăsat în mine de toamne de-altădată.
Te-ai strecurat tiptil și m-ai umplut cu toată
tandrețea vântului prin plete și-a ploilor pe față,
cu roua inimii-n poeme, cea care nu se-nvață,
cu-aripi ce-mi taie brazdă-n suflet când cerul îl măsoară,
cu vâlvătăi fără măsură când în adânc coboară.
M-ai cotropit furiș cu șoapte și m-ai cuprins de tot,
și iar mă tem că fără tine îmbrățișări nu se socot,
că mor iubiri fără tandrețe și sărutări nu se întâmplă,
mă tem că mi te-ai prins de suflet și mi te-ai infiltrat sub tâmplă
și c-ai să pleci și-ai să mă furi pe mine din ce sunt
și-am să rămân pe-aici pustie de flăcări, patimi și cuvânt...
Dar focul tău care mă umple îmi spune c-are să-mi rămână
și m-o purta prin anotimpuri ținându-mă mereu de mână
și încălzindu-mi ierni în suflet, și răspândind scântei în gând,
ca toamna mea să țin-o vreme și să mă treacă fremătând.
(2019)

Eddie găzduiește celelalte dialoguri cu toamna închipuite de jucăușii noștri.

Când toate se-adună și nimic nu desparte

Orice sfârșit e un nou început
și tot începutul sfârșește ceva,
răsărit și apus contopite-ntr-un punct
când privim fiecare de altundeva.

Navigăm către țel orbiți de lumină,
despicând cu catargul  în albastru de cer;
dedesubt e-un abis de tăcere senină
și catargul ni-i cârmă ori e punct de reper.

Și în noi se trezesc deopotrivă abisuri
ce dezvăluie, poate, neștiute comori
și sunt creste înalte, trambuline de visuri
când ni-i capul pe umeri și aproape în nori.

Ne atrage adâncul și misterul ne cheamă...
E în noi, în afară, în trecut, în întins.
Ne e sete de zare, de lumină. Nu-i vamă
să ne taie cărarea către visul promis.

Între bine si rău, între viață si moarte,
între ieri, azi și mâine, între nor și senin,
când toate se-adună și nimic nu desparte
facem pace în suflet și drumul e lin.
(2018)

O imagine vie, o fereastră prin noi
dezvelește cărări fără margini de zare,
ne provoacă să-i dăm glas și verb cu mirare
și să-i ducem lui Eddie ce-am aflat înapoi.

Visul perfect

Nu m-ai iubit.
Sau poate m-ai iubit, dar nu destul.
Uitate-s lacrimi şi uitat mi-e dorul.
M-am amăgit
cu patimă şi suflet nesătul
c-ai să-mi rămâi, că ai să-mi calci pridvorul.

Nu mi-ai rămas.
De fapt nici n-ai venit de tot.
Aveai mereu bagajul gata de plecare.
Numai un pas
mai trebuia. În gânduri un complot
ţi se ţesea tăcut şi îndemna la ezitare.

Fără să vrei,
în urmă ai lăsat, pierdut în timp, un dar.
Tu n-ai ştiut şi nici eu n-am băgat de seamă.
Nu, nu cercei,
nici luna, darul de poveste cel mai rar,
nici coliere, ori vreo poză-n ramă.

Nebănuit,
mult mai de preţ, cu miezul în iubire,
când ai plecat de tot, discret şi circumspect,
mi-ai dăruit
fereastră tăinuită către fericire.
Mi-ai scris în gând, târziu şi blând, un vis perfect.
(2017)

Urme în alunecare

Alunec dinspre mine, prin mine, către mine.
Alunec, mă găsesc, mă rătăcesc.
Sunt umbră cu mişcări străine,
sunt eu, cu tot ce mi-e firesc.

Şi mă învăţ de-a-ntregul pe de rost,
şi mă dezvăţ silabă cu silabă.
Sunt şi ce-am fost şi sunt şi ce n-am fost,
dar nu ştiu tot ce sunt când cineva întreabă.

Îmi sunt străină de la depărtare,
iar de aproape mă cunosc în amănunt.
Amestec stări cu firmituri de zare
şi deveniri cu frământări în lut.

Alunec dinspre mine, prin mine către lume
şi lumea mă cuprinde într-al ei tumult.
Ca să mă recunoască, mă strigă după nume,
dar când revin în mine sunt cu ceva mai mult.

Şi poate cât alunec prin lume, ne-nsemnată,
ca o patină scrijelesc pe scoarţa ei,
printre atâtea urme, o urmă delicată
ce-are să ţin-o vreme - o urmă de idei.
(2016)

Singur în mintea ta

Cuvintele mele se lovesc de tine ca de un zid
Unele ricoşează, altele se prind.
Le absorbi şi când te pătrund se schimbă
după chipul tău, tălmăcite într-altă limbă.

Cuvintele mele îţi vin ca o mănuşă
după ce le-ai mistuit până la cenuşă
şi le-ai renăscut din ceea ce eşti.
Să spui că-s încă eu în ele, să nu îndrăzneşti!

Singură în mintea mea făuresc o scânteie.
Singur în mintea ta aprinzi o idee.
(2015)

De ne-nţeles nimicul, greu de-nţeles vecia

Pe totdeauna vreau să îmi rămân
şi pentru totdeauna să-mi fie moştenirea,
iar toate clipele în care, blazată, îmi amân
cuvântul să-mi îmbrace cu adevăr gândirea
sunt zarurile morţii oprite pe un cant,
purtând ca pe-o pecete rostogolirea frunţii
în fumul gros şi mut al cruntului neant
care înghite deopotrivă şi oamenii, şi munţii.

Am început cândva şi eu să mă termin,
dar sigur voi rămâne profund neterminată.
În cupa gândului va fi măcar un strop de vin
lăsat la limpezit pe altă niciodată.

Ca lumea să-şi găsească mai lesne înţeles,
îmi spun că tot ce-ncepe-i menit să se sfârşească
şi sunt atâta vreme cât încă am de-ales,
iar vremea nefiinţei îmi pare nefirească.

Dar orice început nu e decât părere
şi tot părere e sfârşitul a orice,
căci din nimic nu creşte nici lucru, şi nici vrere
şi tot ce-a fost vreodată s-a preschimbat în ce
este şi-o fi sub zarul rotund al întâmplării.

Când spun pe totdeauna, gândesc de-acum 'nainte,
când spun în depărtare, văd peste muchia zării.
Dar strâmtă e ideea închisă în cuvinte,
c-a fost întotdeauna şi-n urmă veşnicia
şi depărtarea plină de lucruri schimbătoare.

De ne-nţeles nimicul, greu de-nţeles vecia
ce n-a-nceput vreodată şi care nu dispare.
(2015)

Arcuşul fermecat

Alunecă pe-a sufletului strune şi sufletul, uimit, vibrează,
iar în cupola lui cu stele care se nasc reverberează
în arcuri vii, nebănuit de ample, alcătuind spirale de ecou,
magia unui singur gând limpede, ascuţit şi nou.

Şi creşte-n valuri de mirare, se adânceşte-n înţeles.
Din el răsar lumini ce, altfel, s-ar fi pierdut în univers.
La margini, destrămat în întrebări avide de răspuns real,
deschide zări. Prin ele intră ecoul rătăcit al altui val.

Ecouri se ciocnesc, se-amestecă, se leagă şi scânteiază armonii:
e gândul stea ivit pe faţa lumii din suflete - cupole vii.
Alunecă pe-a sufletului strune şi le-acordează în alunecare,
la fiecare trecere-adâncind şi deschizând, albastră, altă zare.
(2015)

Arcuşul fermecat al gândului, alunecând pe strunele de suflet,
a zămislit cuvintele păstrate la Eddie, în tabelul-sipet.

Paşii vechi pe drumuri noi

Cu năframa cea neagră peste ochi strâns legată
ai atins un abis de-ntuneric şi, iată,
coborai ca un orb printre astăzi şi mâine,
căutând după iz o felie de pâine.
Ai fi spus altădată că-i un ţel anodin,
dar cel ce erai îţi e astăzi străin.
Un ropot de stele căzând te-mpresoară,
iar pulberea lor începe să doară,
muşuroi împietrit de fărâme din care
puteai să clădeşti un palat de visare.
Pe umerii minţii în loc de aripi
ţi s-au prins nişte coji din care-nfiripi
un fel de elitre ce te-ascund de lumină,
de cântec, de tine - cuibar pentru vină.
Un tăvălug ţi-a strivit mândria şi cerul,
un drum netezit ţi-a deschis, dar misterul
din paşii pierduţi înainte de-ai face
îţi macină suflet şi nu îţi dă pace.
Îţi spui lapidar că nu-ţi pasă deloc,
că viaţa îţi e ca un joc de noroc,
că zarul eşti tu, că-ţi este destin
să te laşi învârtit între floare şi spin,
că nu poţi alege, că în frunte ţi-e scris
să cobori ca un orb în adânc de abis...
Şi dacă te-ai pune curmeziş peste cale
şi-ai croi prin hăţişuri cu elitrele tale
o potecă să-nşiri paşii cei nefăcuţi
care-aşteaptă cuminţi şi atât de tăcuţi?

Pe firul de praf din steaua din urmă
condensăm bob de rouă sau baloane de spumă
ca să prindă lumina şi s-o-mpartă-n culori
şi în ea să ne ningă ca petale de flori
paşii promişi la-nceputul de drum
şi cu ei să ajungem aici şi acum.
(2015)

Paşii vechi pe drumuri noi
se vor continua apoi
cu paşi noi pe drumuri vechi
ca poeme în perechi
şi s-or aşeza-mpreună
în tabelele ce-adună
scrierile noastre toate
din vorbe şi teme date.

Peste putere

Peste putere mi-e să nu mă rătăcesc în tine
şi să nu-mi asfinţesc cărări
când pleoapa ta mă-nchide şi pe mine
în cea mai blândă şi albastră dintre zări.

Peste putere mi-e să n-amuţesc în şoapta
dulce-amăruie, plină de ispită,
când mă-nveleşti în ea şi nu ştiu alta
să-mi fie în ecouri nesfârşită.

Peste putere mi-e să nu mă las sedusă
de disperarea sufletului tău
desferecat, cu uşa-n pripă smulsă,
dezghiocat de bine şi de rău.
(2015)

Ce li-i peste putere celor care
azi au răspuns la provocare
aflaţi urmând cărările ce pleacă
tot de la Eddie, unde-i loc de joacă.

Păpădie de lut

Poartă-mă, păpădie, în albastru de vânt,
plămădeşte-mă iar dintr-un singur cuvânt
dintr-atâta potop de cuvinte ce curg
printr-un por de lumină la ceas de amurg.

M-ai părăsit sus, în mijloc de cer,
fulg de lumină cu halou de mister.
Să mă uiţi, dar pe unde încă nu-i seară,
pârjolită de-nalt ca de foc şi de pară...

Poate ştiu mai departe şi singură drumul,
poate scutur cu sârg de acuma şi scrumul
de pe aripi trecute ce, parcă, mă dor
de albastru apus din ultimul zbor.

Mă presa între clipe o sete de tot,
iar ele ţeseau un fel de complot
să-mi extragă azurul, aşa, radical
din vârtejul de viaţă risipit ca la bal.

Eu urcam la pătrat infinitul pe scară
în avânt, dar secunda se făcuse amară,
otrava-mi trecea prin sânge în şoaptă
şi trăgeam de pătrat să-l prefac iar în roată.

Într-un cerc imperfect am urcat şi-am căzut,
păpădie de nor, păpădie de lut;
mi-au dat muguri din umeri, i-am desprins către viaţă.
Eu cobor înc-o vreme, lor le e dimineaţă.

Când o floare păleşte, în miez, o păstaie
îşi desface din teacă o idee ce taie
timpul în două cu un nou început
înfipt ca o spadă într-o mână de lut.
(2015)

Plămădesc din cuvinte o poartă spre lume
sau potop de idee. Îi găsiţi după nume
adunaţi într-o seară la astă răscruce,
apoi către ei căutarea vă duce.

Un vis n-a vrut să moară

Motto: "Le-am supravieţuit visurilor mele. A fost mai simplu să le las să moară, (...) deşi ştiam să le resuscitez." - Ana-Veronica Mircea

Mai am un vis care nu vrea să moară,
oricât de rar îl ud la rădăcină.
Cu încăpăţânare când dulce, când amară,
îşi trage seva albastră din lumină.

Aveam la început vreo zece visuri
şi le-am hrănit un timp cu sfâşieri de suflet.
Inima nu se-mpuţina, nu se scurgea-n abisuri,
ci-mbogăţea secunda cu un ecou de cuget.

Pe câteva le-am părăsit uitate-n câte-o gară.
Trenul nu mă-ncăpea cu aripile toate
şi le-am lăsat în sunet de tobe şi fanfară
acolo, pe peron, din umeri retezate.

Ca o păpuşă prinsă-n sfori de-un păpuşar nătâng
dansam pe-o muzică străină de mine şi de vis.
Piciorul drept mi-era asemeni celui stâng,
se-mpiedica mereu de sensul interzis.

Mă căutau la telefon dorinţele pierdute.
Le răspundeam sumar şi rece cu glasul înnodat
de hohote de plâns înnăbuşite-n multe
tăceri usturătoare în care m-am uitat.

Spirala cobora mai mult decât să urce
şi-ntr-un moment îmi adunam zdrenţele destrămate
ca un pribeag prin viaţă orbit, un fur ce
trăia frânturi de visuri atent desperecheate.

O tristă resemnare pe-altarul întâmplării
se cuibărise-n mine ca un sfârşit de eră,
dar mi s-a oglindit în ochi semnul mirării
când am văzut în plete cât sunt de efemeră.

Apoi l-am regăsit, ascuns într-un cotlon,
visul acela ce nu a vrut să moară.
Purta fundiţe-n păr, încă juca şotron
şi-n inimă-i vibrau strunele de vioară.

L-am strâns la piept cu drag şi de atunci trăiesc
fără de sfori şi-mi cânt singură partitura.
Clipele curg albastru şi-atâta de firesc,
croindu-i vremii altfel tiparul şi măsura.
(2015)

Duzina de cuvinte s-a potrivit mănuşă
pe gândul răsărit din vorba tuşei Vero.
Deschideţi cu curaj la Eddie înc-o uşă
în lumea asta scrisă din unu şi din zero.

Fiecare îşi are propriul adevăr

Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.

Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.

Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.

Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.

Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.

Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.

Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.

Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.

Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.

Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)

Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.

Roţi dinţate

Parc-ar fi stele cu razele frânte,
încarcerate de-alte stele cu dinţi.
Se rotesc împotrivă, supuse, înfrânte,
petrecându-se ştirbe în lăcaşuri cuminţi.

Au rosturi mici între ele şi-n ele,
dar împreună dau timpului rost,
o galaxie, un şir de inele,
un mecanism monoton şi anost.

Le pândeşte rugina, le înoadă rotirea,
le ciobeşte rotundul. Înfrânate subit,
li se uzurpă cu tristeţe menirea
şi se opresc. Timpul nu-i de oprit.

De câte ori nu le suntem asemeni,
rotiţe dinţate prinse strâns în urzeală
de braţe străine ori mâini calde de prieteni?
Ne macină timpul, ne pândeşte vreo boală,

ne învârte nevoia ori vreun dor mai înalt.
Ni-i foame de spaţiu, alţi dinţi ne-nconjoară.
Ni-i sete de altfel, ne-nvârtim cu păcat
într-un fel cunoscut pentru-a trei mia oară.

Ne strâng dinţi ce muşcă din visuri şi leagă
aripi nenăscute de umerii bonţi.
Roţi de alături par să-nţeleagă...
Ne punem piedici ca nişte netoţi.

Doar o mişcare ne este permisă,
un singur sens şi-i lipsit de-nţeles,
de multe ori, când dorinţa-i ucisă
în resemnare, neavând de ales.

In angrenaj, dovedit că-i fiabil
de generaţii de rotiţe dinţate,
când una dispare, un destin implacabil
trimite o alta la-nvârtit mai departe.

De cât curaj e nevoie să schimbi
ce ţi se dă prin lege ca soartă,
să opreşti învârtirea, să pleci să te plimbi,
să deschizi printre dinţi cu cuvântul o poartă?

De cât curaj e nevoie să-ntorni
în alt fel lumea cea mică în care
c-o mişcare de braţ ai putea să răstorni
o idee pe dos şi să afli cărare

şi, în loc să te-nvârţi pe un ax imobil,
să înveţi că există o culisare spre zare
şi apoi să descoperi, cu un zâmbet subtil,
că lumea întreagă-i cu atâta mai mare?

"Răzvrătire!" se strigă din piepturi prea strâmte
de roţi ce poartă ochelarii de cal.
Ţie nu-ţi pasă, fiindcă vine să-ţi cânte
amintirea de braţ care spintecă val,

fiindcă ştii că au fost răzvrătiri
ce-au demontat angrenaje, le-au salvat de rugină.
Din când în când se preschimbă rotiri
în spirale prelungi, terminate-n lumină.
(2014)

Astăzi, rotiţe dinţate şi mici,
am avut un prilej să-nvăţăm culisarea.
Cu speranţa că n-am irosit o şansă în marea
de vorbe făţarnice ale unor pitici,
vă invit să citiţi despre alte-angrenaje
de la Eddie -  pe link-uri, în controlate picaje.

Întâlnire

Ne-am întâlnit cândva pe firul unui gând,
eu îl puneam în vers, tu-l murmurai cântând,
eu împleteam cuvinte şi le prindeam de el,
tu sunetele blânde le picurai la fel.

Tu îl vindeai în piaţă, îţi întindeai taraba,
eu îl uitam pe-o foaie ori îl dădeam degeaba,
ţi-l cumpărau pe bani cei care îl ştiau
şi mi-l furau pe-un zâmbet cei care îl găseau.

Nu, nu-l găseau pe foaie şi nici pierdut pe-alei,
ci îl aflau ascuns, strâns bine, prins în ei.
Şi cei care-l plăteau, plăteau tot ce erau
când sufletele lor cu gândul tău cântau

a împlinire veche ieşită la lumină.
Mie-mi cânta cuvântul, sufix şi rădăcină,
ţie-ţi curgea ca vântul prin ramuri înflorite
şi îţi ningeau petale de sunet în ispite.

Măşti ni se spulberau şi nu băgam de seamă,
măşti le cădeau şi lor şi nu simţeau vreo teamă
de-această despuiere, de-atâta translucid
vibrând ca o vioară şi de-adevăr avid.

Ne-am întâlnit cândva pe firul unui gând.
Ne cunoşteam demult, nu ne-am văzut nicicând
şi nu ni s-or atinge privirile vreodată,
dar întâlnirea noastră e-atât de-adevărată...
(2014)

Ne-am întâlnit la o răspântie sub un cuvânt ca semn
şi ca ispită ce-i făcuse metaforei îndemn
ca să se zămislească şi povestirii să se spună.
Apoi la Eddie în tabel cuvântul ne adună.

Rugul

Vali Irina Ciobanu
Autoportret cu flori de măr

Mi-am aprins rugul, vrăjitoare bizară
ce-şi piaptănă-ntrebările în fire de urzeală
în patru despicate de teamă că înşeală
mintea cu ochii-n patru în sine, în afară.

Un sâmbure minuscul cu miez de îndoială
în fiece răspuns nerotunjit, neclar
mi-l prind de gând ca pe un ultim dar
şi-mi ard pe rug altarul ca pe-o boală.

Avară, nesătulă, de nerăspuns adunătoare,
cu mâinile mereu căuş, nu ca să ceară
o confirmare, ci adevăr în cuib de ploaie rară.
De nu-l găsesc, n-aştept minciuni. Prefer o amânare.

În jur războinici, fiare mă împing spre rug
purtând o axiomă în frunte drept stindard;
eu pentru teoremă pe dinăuntru ard
şi nu m-ascund cu teamă, şi nu fug.

Alţii privesc apatici cu ochi lacomi şi goi,
strânşi împrejurul mesei: ospăţ de carne vie
şi cuget amorţit. De-ajuns le e să ştie
c-aprins e rugul ca s-arunce şi-un pietroi.

Nu nimeresc mereu, nu totdeauna doare.
S-au înmuiat genunchii pietrei în cădere.
Câteodată piatra, trecându-se prin ere,
se risipeşte-n pulbere, dar nu dispare.

Tablourile sunt aceleaşi, doar pietrele-s schimbate
şi cei ce-adună întrebări cu amânare.
Pe rug astăzi se arde-o vrăjitoare,
boboci vor creşte mâine. Din fire despicate...
(2014)

Ruguri în flăcări sau rugi în pădure,
sâmburi de gând sau seminţe de mure,
colţul de fiară sau rugina ce roade,
lumânare de ceară sau ei ceară roade,
pulberi de stele sau praful din drum,
bobocii de floare sau petalele scrum
s-au ales din duzina de cuvinte de azi.
Mistuind înţelesuri în idee să arzi...

Depărtătorul de coaste

I s-a insinuat în piept
şi i-a atins inima
într-o clipă de neatenţie...
Fără anestezie,
fără milă,
fără grabă...
Ca un zbor de aripă
şoptit în miezul cerului
i se auzea tăietura
gingaşă şi crudă,
iremediabilă,
imaterială
şi atât de reală
încât durea până şi bucuria
întâlnirii
dintre două insinuări
petrecute
în acelaşi timp...
(2014)

Despre alte intervenţii chirurgicale asupra cutiei toracice au scris sufletele frumoase din clubul psi.

Crimă cu premeditare

Când am ucis-o, viaţa i se ţinea-ntr-un fir de aţă
ce parcă n-avea capăt şi îi ziceau speranţă.
De-atâtea ori resuscitată şi pusă pe-aparate,
mă mir că mai trăia, lovită cât se poate.
Învineţită, cu oasele sfărmate, cu trupul plin de semne
se zvârcolea să aibă încă un ceas, pesemne.

Nu ştiu dacă vreodată mi-a fost de folosinţă
şi-acum, privind în urmă, cred, nici de trebuinţă.
Cu ea ne naştem toţi şi o păstrăm o vreme...
De vină-i pentru nesăbuinţa de a nu ne teme,
pentru încrederea-n oricine şi orice se-arată
pe drumul nostru, fără vreo aparentă pată.

Tot vinovată-i şi pentru că nu căutăm atent
pe sub spoieli de aur cocleala evident
întinsă şi ignorăm urâtul şi răul tot din lume,
şi nu ştim că există, că are loc şi nume.
Cât timp ne însoţeşte suntem curaţi şi buni,
dar cât de scump plătim credinţa în minuni!

După ce am ucis-o n-am devenit mai rea.
Eram tot eu cea veche, numai că fără ea,
care să-ntunece în strălucirea-i pură
şi judecata, şi iubirea. N-am pus altă măsură
nici pentru gânduri, nici pentru fapte ori cuvinte.
Eram tot eu cea veche c-un pic mai multă minte.

La fel mă îmbrăcam, tot în surâsul meu
ce-mi aprindea privirea, însă puţin mai greu
fiindcă mă uitam şi-n părţi şi mă uitam şi-n spate,
nu numai înainte spre zarea de departe.
Iar lacrimi pe obraz de-atunci îmi curg mai rar,
pentru dureri adânci şi nicicând în zadar.

Poate că-s azi mai aspră, că mângâi mai puţin,
poate că gustul meu aduce a pelin,
poate că fără ea sufletul nu-mi petrece...
Mobilul crimei săvârşită tăcut, cu sânge rece
a fost, cu siguranţă, legitimă-apărare
în faţa a orice m-a sfâşiat şi doare.

Dacă, din întâmplare, am să fiu judecată,
am să susţin cu probe că sunt nevinovată.
Azi, fără inocenţă, mai blând viaţa îmi curge,
răni mai puţine-mi vindec, mai greu mi se străpunge
armura cu cuţite de faptă ori cuvânt.
Te du, tu, inocenţă, floare uscată-n vânt!
(2013)

Cine şi ce-a ucis, mărturisiri complete
găsiţi la psi-n tabel. Sper judecăţi că-s drepte!

Plan secund

(Prim) plan secund - duzina de cuvinte

Acolo îmi place să stau în tablou,
puţin mai departe, în planul secund,
nu vreau strălucire, dar nici să m-ascund.
Las în prim plan locul altui erou.

Din locul meu strâmt dintr-un colţ, lângă ramă
priveliştea-i largă şi cuprinde tot restul:
lumina şi umbra, apusul şi estul,
pământul şi-naltul le văd fără teamă.

Dacă vii lângă mine şi-mi stai cât de-aproape
îngăduie rama şi suflarea-mi firavă
şi dacă-ţi arunci privirea cea gravă
încotro strecurat-am lumina prin pleoape

n-ai să vezi tot ce-mi răsare în faţă,
căci ochiul tău gândului tău e supus,
iar gândului meu nu-i stă bine răpus
de ce altă frunte-nţelege din viaţă.

Mai că mi-aş cere iertare că lumea,
aşa cum o ştiu, e mai largă pe-alocuri,
că unde tu crezi că-i înalt eu port tocuri,
iar când merg desculţă mi-e talpa prea grea

peste iarba pe care nici n-o vezi, nici n-o simţi.
Că dragă mi-e iarba, cea călcată-n picioare,
că-n ea-mi ies strămoşii să şadă la soare
în timp ce ai tăi stau în cer printre sfinţi.

M-oi face-ntr-o zi şi eu iarbă de coasă,
ai să mă cauţi într-un plan spiritual,
eu am să dorm, înflorită banal
jumătate de vară, ca un pled de mătasă.

M-oi aşterne covor pentru paşii oricui
dar va fi doar o pură-ntâmplare,
căci ce iarbă ar fi aceea ce are
înţelegerea faptului că există ori nu-i?

Sensul în iarbă e urcuşul spre soare,
din sămânţă, pământ, lumină şi apă,
şi din aer subţire, altă viaţă să-nceapă
şi apoi să se facă iar sămânţă din floare.

Dacă-n vieţi diferite, fir cu fir aruncat,
voi trăi în fărâme, atunci mi se pare
că pământul e lumea cea largă şi mare,
iar cerul tău veşnic e-aşa limitat!

Dacă vrei să mă ştii şi acum, şi mereu
regăseşte-amintirea unui dor de cuvânt!
Dorul scade şi trece, se subţie, plăpând,
dar cuvântul sunt eu şi-i în el gândul meu.

Nu-i o dogmă, ci-i numai o simplă părere,
aşa cum părere ne facem cu toţii,
cât ne vor ţine în minte nepoţii;
apoi nu-i nimic, nici măcar o durere.

La urmă aş vrea să te rog să-mi îngădui
că altfel mi-e lumea decât lumea ce-o ştii,
că de-mi întâlneşti azi cuvintele vii
şi nu-s şi-ale tale, să nu îţi impui

în locul meu strâmt din colţ, lângă ramă
unde nu-mi trebuie rol de erou,
gândul tău altfel fiindcă-n tablou
e loc pentru toţi, să n-ai nicio teamă!

Plan secund - secundă alegere

Nu mi-au ieşit întâmplările toate
aşa cum mi-erau, minunate,
visele moi ca norii de vată
din vremea cea limpede şi nevinovată.

Unele au rămas în amintire:
o dorinţă vagă, o neîmplinire,
altele au crescut mai înalte
decât am crezut că se poate.

De aceea la o bucată de viaţă
într-o deşteptare, a doua dimineaţă,
am tras cu cărbune linie de bilanţ.
Am mai smuncit o dată de lanţ

ori de ce mă ţinea legată
şi chiar dacă nu m-am desfăcut toată
dintre frânghii şi alte prinsori
am inventat altfel de miez după zori.

Am desenat planul secund,
am aflat cărări care nu mă ascund,
am mai făcut un vis sau două să zboare,
m-am urcat pe ele, pasăre călătoare.

Când mi-o fi zborul simplu şi lin
am să-l întind pe-aripi încă puţin.
Din furtună am să rup cărbune
şi-am să pictez timpuri mai bune.
(2013)

Mă bucur să vă reîntâlnesc şi să mă alătur vouă în tabelul psi-lunelilor.

M-am desemnat sălbăticiune

Nu m-am desemnat femeie de una singură şi de capul meu;
nu m-am desemnat poetă, s-a întâmplat şi nu mi-a fost greu.
Timpul în care mi-am pus semn pe fiinţă cu încântare
a fost acela în care-am devenit zămislitoare.

Am devenit un fragment mai mare dintr-un tot diferit
de ceea ce ştiam că sunt şi îmi era obişnuit.
Nu-mi era nimic mai înalt sau extatic pe dinafară,
dar înăuntru îmi stătea arcuit un fruct cu aromă nouă şi rară.

Între mine şi el o tubulatură alcătuia un circuit viu
prin care fructul creştea în tot ce urma eu să fiu
prin erele care-or să vină de-acum, după ce ultimul val
îmi va şterge zidirea firavă din marele, bătrân carnaval.

Eram ca o sălbăticiune cu memorie ancestrală
care era gata să apere fructul de ură, de cădere, de boală
şi dacă s-ar fi întâmplat să nu-mi stea în putere
m-aş fi împuţinat în lacrimă şi durere.

Sunt zile când mi-e greu, când viaţa mi-o ia înainte,
dar sălbăticiunea din mine e vie şi încă ţine minte:
când ochiul străluceşte salin până se înmoaie şi lutul
îşi apără puiul cu gheara, cu gândul, cu inima şi cu trupul.
(2013)

Muza mea n-a vrut să vină la timp, intrase în carantină,
bolnavă de cotidian sau din altă pricină.
Pe cele trei harnice şi inspirate
le găsiţi în tabel înmulţite şi adunate.