Faţa nevăzută a lunii

N-am să cunosc niciodată
faţa nevăzută a lunii.
Argintul ei mă îmbată
cu dorul deşărtăciunii.

Şi dacă şi lumea-i ca luna,
cu stele de lacrimi în jur,
ţinându-şi ascunsă genunea
în umbră, îndărăt de contur?

Şi dacă în umbră sunt stele
pitite în suflete calde,
ca-n lumina lor să se spele
himere captive în nade?

Atunci când în pragul minunii
lumina-i argint într-un vers,
din faţa neştiută a lumii
se desface-n scântei inţeles.

Înţelesul e-o formă sublimă
e culoare, e dor, e avânt,
e foc ce arzând, doar, animă
misterul păstrat în cuvânt.

După ce am pătruns astă taină,
ca un leac cu gust viu de uimire,
ce deschide şi-nchide o rană,
întregitu-mi-am devenire.

N-am să cunosc niciodată
faţa nevăzută a lunii,
dar lumea pare mai adevărată
când naşte cuvânt în ochiul furtunii.
(2014)

Pentru Concurs pe blog organizat de Pishki şi Ratzone, autorul cărţilor ce vor fi acordate câştigătorilor: „Ocean de nimicuri” şi „Sunt un gunoi, sunt un nimic”.