Țel

 

O singură stea,

nopții - ispită de-argint,

praf pe cărare.

(2020)

Cei care văd

E minunat să dărui bucurie, 

și de-i primită cu brațe larg deschise, 

tot bucurie se întoarce, vie, 

topindu-se în gânduri și în vise. 

Dar, uite, strig pe-aici ce doare și ce arde, 

ca mine strigă și alți visători, 

dar strigătul cel mai adesea cade 

pe surzi, netoți ori pe nepăsători. 

Au fost întotdeauna cei care văd cărarea

până departe-n zarea cea albastră 

și-n urma lor a fost întotdeauna marea 

de orbi cu orizontul la fereastră. 

Cei care văd trag după ei un lanț 

de orbi care se țin de mână. 

Unii răstoarnă munți pentru un sfanț, 

alții dau zării aripi să rămână. 

Orbul alege lanțul care-l trage, 

dar care-i strălucirea ce-l orbește? 

Mă tem că sfanțul zarea prea o sparge 

și aripa nu se desăvârșește. 

Mă tem că prea puțini din cei ce văd 

mai au puterea să deschidă drum 

și mi se pare că ne paște un prăpăd 

care începe-n fiecare-aici și-acum. 

De-aceea cred că dacă ne e bine 

în cercul nostru cu senin și zbor, 

ar trebui să îl lărgim cu aripi pline 

de gând și faptă pentru viitor.

(2020)

Colb

Pe cerul nopții plin de stele
aleargă visurile mele
neîmblânzite și rebele.
Pe zarea lumii neștirbită
gândul străpunge-ntr-o clipită,
vultur cu-aripa ascuțită.

Cu tălpile de lut lipite,
cu lanț de dor și de ispite
caut cărări închipuite.
Și mă descui din lanț cu vrere,
lutul mi-i paznic și durere,
doru-i pârjol și mângâiere.

Pe drumuri lungi pline de colb
alerg cu visul meu cel orb,
cu gândul zările le sorb.

În pumn adun zvon de scânteie,

sămânță plină de idee.

Și-i colb și pumnul când se-ncheie...

Din colb se-ncheie un ulcior

legat cu patimă și dor

din lutul prins peste picior.

'Năuntru-i o nălucă oarbă...

Tu bei, ea poate să te soarbă

și zările încep să fiarbă...

(2020)

Contrast

Uitare de-acasă, ieșire în lume,
cărări fără nor ce n-au niciun nume,
o mască pe față purtară cu artă
acum și mereu, schimbare de soartă,
cu zările-nchise în urmă, 'nainte
deschise culoare înguste în minte,
învață cu greu să respire cenușă,
trecutu-i o notă uitată pe ușă...

***

Prin artă se scutură suflet de mască
și zări neumblate-nainte se cască,
uitare de sine, întoarcere-acasă,
ieșire în lume cât timp i se lasă,
cărări fără nor cu furtună în pas,
culoare întinsă pe cer la popas,
învață acum să respire senin
c-o notă de-nalt în sufletul plin.
(2020)


Ieșire în lume la Eddie acasă,
duzina de vorbe țesute în plasă...

Incandescențe XXI

Înțelegere

Când se-ating mâinile
înfloresc speranțele
a doua oară.

Peisaj

Rază de lună,
pod pe pânza cerului,
falduri pe mare.

Ninsoare

Văzduh destrămat
prins cu migală pe crengi,
urzeală de vis.

Peisaj de iarnă

Horbote albe,
arbori cu stele prin crengi,
flăcări în vatră.

Flăcări

Eu lângă vatră,
visuri urzite-n priviri,
horbote-n gânduri.

Perenitate

Oameni amprentă
trec epoci până la noi
prin lemnul sculptat.
(2020)

Vis de Făurar

Un castel de cleștar ca o lance străpunge,
înălțat pe o stâncă, până-n mijloc de cer
și dansează lumina ce se-adună și curge
limpezimi ca de apă în vâltori de mister.

Cu pasiune nespusă o cuprinde cleștarul
și apoi o despică în scântei ca de foc,
iar în turn orologiul și-a pierdut minutarul.
Bate-un ceas nesfârșit, ține timpul în loc.

Vântul fluieră molcom prin coloane de gheață
întrupate-ntr-o orgă de-un dibaci Făurar
melodie cu dor de lumină și viață,
însoțindu-l în dansul cel voios și sprințar.

Împrejur îi cresc aripi de omăt în cădere
și-l învăluie tandru în mătase de nor,
destrămată subit de-o firavă-adiere,
sfâșiind și lumina în frântură de zbor.

Iar căderea în gol până-n fundul genunii
unde n-a străbătut vreo privire în veac
e-un secret de temut și pe care nebunii
fulgi de nea îl păzesc și cu grijă îl tac.

În trecut s-au șoptit ușuratic cuvinte
în vârtejuri de zvon cu traseul precis,
dar nu-i nimeni să-și poată aduce aminte...
Din omătul de-atunci a rămas doar un vis.

Nu știu fulgii cei tineri că-n zadar li-i tăcerea,
nici c-au fost doar zvâcniri într-un glob de cleștar
scos din scrin, șters de praf și de toată durerea
unui vis ne-mplinit de beteag Făurar.
(2020)

Alte duzini de cuvinte și alte visări
transpuse în scrieri de făurari de castele
clădite din gânduri cu țintă spre-ntinsele zări
citiți căutând la Eddie în două tabele.

Buzunare

Când lumea o măsori prin propriul buzunar
îngust îți pare totul și cauți în zadar
de vreo doi bani spoială, și tot de-atâta - minte,
că și ea se subție fără învățăminte
ce vin din perspective morale, largi și care,
oricât ai insista, nu intră-n buzunare.

Și-atunci nu vezi gunoiul (moral și cel din groapă)
crescând până când lumea nu poate să-l încapă,
că-n buzunar e strâmt și banii n-au miros.
În loc să strângi gunoiul, tu îl arunci pe jos
ca să n-atârne greu, să fie loc destul
în buzunarul tău de-un chior, tot nesătul.

Nu vezi nici că bolnavii n-au bani de leacul lor
și li se taie cinic felii din viitor,
iar leacul cu pricina, când ei vor fi doar lut
și când în buzunar s-a strâns destul tribut
s-o da pe-un chior, dar lor nu le va folosi.
Ai buzunarul plin cu drept de-a osândi.

Te-ai ridicat deasupra pe teanc de buzunare
cu vorbe deșănțate, minciuni fără hotare,
cel mai avar din toți c-o turmă de hapsâni,
conduci și zeciuiala o strângi cu două mâini,
de la sărac mai mult, de la bogat puțin,
că între hoți și osul se-mparte fără chin.

Și n-ai băgat de seamă că-n jurul tău mai mulți
te iau exemplu vrednic și taie alte punți
pe unele ca proștii, de-a dreptul sub picioare,
pe altele atent, temeinic, înspre zare
și-nvață să privească și ei prin buzunare
fragmentele de viață prin tristă amputare.

Nu știu să-și mai învețe copiii să aleagă
nici grâul de neghină, nici mintea cea întreagă,
iar școala cu menire către cultură-aleasă
are și ea acuma în fiecare clasă
câte un buzunar de fonduri și de taxe
ca astfel toți elevii să fie prinși pe axe.

Sunt dascalii integri cu dăruire mare
ce-și fac din meserie misiune și chemare.
Alții cu nepăsare țin cursuri pentru ei
ca să își ia la lună salariul de doi lei,
dar cel mai dureros și cel mai prost exemplu
pe care îl primește studentul și elevul
e cel când un profesor devine buzunar
și cântărește nota pe chiori ca un samsar.

Trăind de mici, de tineri doar printre buzunare
când vor fi mari și ei cât credeți că de mare
le-o fi lor perspectiva și lumea cât de largă?
Câți dintre ei vor fi în stare să-nțeleagă
mai mult de-un buzunar umplut cu niște chiori?
Ne vindem viitorul și vom fi toți datori,
și vom plăti din greu, bătrâni fără putere
din buzunare goale de dragoste-n tăcere,
căci ne va fi rușine să ni se-audă glasul
când i-am pierdut moralei în buzunar compasul.
(2020)